Julius Constantinescu
O banală pană de curent provocă duminică seara un mic ambuteiaj pe strada Popa Nan. Pana de curent surveni, în chip nefericit, exact în momentul în care un troleibuz viră la stânga pe una dintre cele mai înguste străduțe din centrul Bucureștilor; acesta rămase în mijlocul drumului, blocând ambele sensuri de mers. Un al doilea troleibuz limită la minimum, cu talia-i mătăhăloasă, spațiul de manevră al automobiliștilor prinși ca în capcană.
În spatele troleibuzelor blocate se afla un Ford roșu, ajuns la vârsta primelor pete de rugină pe la îmbinări. Îl urmau un BMW X6 negru, proaspăt spălat, și un Peugeot verde cu parbrizul crăpat. Cititorii site-ului nostru trebuie că sunt deja familiarizați cu bravul șofer al Peugeotului verde: sunt chiar eu.
De prima intersecție din spate, cea prin care tocmai trecuserăm cu toții, ne despart mai puțin de treizeci de metri; s-ar spune că nimic nu e mai ușor decât să dăm cu spatele acești treizeci de metri și să întoarcem pe rând pe prima străduță.
Pornind de la această premisă greșită, am pus avariile și am dat cu spatele. Am fost nevoit să frânez după cinci metri, evitând în ultimul moment coliziunea cu un taximetru care venea întins din spate. Recunosc că manifest o oarecare înțelegere pentru taximetriști, fiindcă educația și bunul simț ne spun că trebuie să avem răbdare cu persoanele cu nevoi speciale; am așteptat deci ca taximetristul să interpreteze în mod corect cele două troleibuze staționate în mijlocul drumului și avariile pornite ale celor trei automobile din spatele lor. Colegul, însă, venise la adresă și nu era dispus să se miște. Am asistat neputincios la despărțirea emoționantă a clientului de persoanele care îl conduseseră – n-au lipsit nici pupăturile, nici promisiunile că își vor telefona curând, nici salutările transmise familiei, celor dragi și cunoștințelor comune.
Între timp, șoferul mașinii care fusese cândva un Ford se dovedea, la rândul său, o persoană cu nevoi speciale: tocmai îi venise ideea să întoarcă. Prima dată l-am văzut înfipt între cele două troleibuze, făcându-i semn șoferului unuia dintre ele că ar mai avea nevoie de un lat de palmă. Șoferul troleibuzului a refuzat însă să coboare și să-și împingă vehiculul câțiva centimetri, iar inteligentul automobilist făcea manevre scurte înainte – înapoi pentru a întoarce mașina. Am estimat că are nevoie de cel puțin cincizeci de astfel de manevre, și nici așa n-aș fi sigur de rezultat.
Nu l-am mai putut urmări fiindcă posesorul BMW-ului claxona și urla la mine ca scos din minți. I-am făcut semn, arătându-i-l pe colegul – clientul nu-și terminase încă de luat la revedere. A smucit de volan și, printr-o mișcare iscusită, de pilot de raliu, a intrat cu spatele pe contrasens, ocolindu-mă. A oprit în dreptul meu, a deschis geamul și m-a înjurat. Asta l-a salvat, pentru că altfel ar fi intrat direct într-un al doilea taximetru, care încerca să ne depășească – nici colegul nu fusese în stare să interpreteze corect ce-i cu toate mașinile alea oprite în drum. Am lăsat și eu geamul și am întrebat-o pe pisi blondă din BMW, cu un aer îngrijorat:
– O are mică?
Tare ar fi poftit să se dea jos la mine, dar câmpul de luptă s-a schimbat încă o dată: șoferul Fordului isprăvise cele cincizeci de manevre și își înfipsese mâna în claxon. Cu cealaltă dădea flash-uri.
În sfârșit, clientul se urcă pe bancheta din spate și colegul degajează locul. Al doilea taximetrist face și el sinapsa și dă cu spatele. BMW-istul întoarce tot ca un campion, Fordul trece și el. În sfârșit, pot pleca și eu.
BMW-istul campion o ia cu scrâșnet de roți în sens invers. „După ce că o ai mică, nu știi nici Bucureștii”, îmi spun, privind în urma lui. Tai două străduțe, ajung pe Inișor, pe unde avea Vali Sterian studioul, și ies la Academia de Teatru și Film înaintea campionului. Din față vin în coloană troleibuzele dinspre Vatra Luminoasă. Campionul nu are pe unde mă depăși până în Mihai Bravu. Calc ușor frâna și mă târăsc cu 30 km/h.
Scot o mână pe geam. E frig și mi se face pielea de găină. O flutur însă ușor – așa, ca și cum m-aș bucura de adierea răcoroasă a serii după o zi toropitoare, mergând fără grabă pentru a-mi da timp să privesc vitrinele luminate, savurând momentul magic în care întunericul preschimbă orașul în luminițe colorate.