Fratele Andryusha
Enunţ:
Fie o dreaptă d perpendiculară pe un plan alfa. Notăm cu M punctul în care dreapta intersectează planul alfa. Ducând din M o perpendiculară pe o dreaptă oarecare b, aflată în planul alfa, obţinem un punct N. Unind punctul N cu oricare punct aparţinând dreptei d vom obţine o dreaptă perpendiculară pe dreapta b.
Profesoara mea de matematică din gimnaziu se numeşte doamna L. Acum e pensionară şi o mai zăresc din când în când prin cartier, navigând printre tonete, tonetari, marfa tonetarilor agăţată – evident! – pe dinafara tonetei, câini vagabonzi, alte persoane care navighează, la rândul lor, în condiţiile descrise mai sus. Asemănătoare, până la un punct, celebrei „Isoscel” din filmul de tristă amintire al tinereţilor noastre, doamna L. recupera prin masivitate ceea ce Isoscel pierdea în prestanţă şi câştiga în agresivitate ceea ce Isoscel nu putea avea fiind, înainte de toate, actriţă şi nu profă de mate. Pe scurt, era spaima şcolii, posesoare a unei directe de dreapta devastatoare şi a unui upercut stâng de-a dreptul mortal. Se imaginează chiar că, dacă doamna L. ar mai fi în formă în zilele astea, legendarul Carl Froch ar evita să se întâlnească cu ea în ring, preferând să se porcăiască cu Bute pe site-uri cu conţinut sportiv dubios.
Cele mai încântătoare ore petrecute vreodată în compania doamnei L. erau orele de geometrie. Şi cele mai încântătoare ore de geometrie erau acelea în care doamna L. nu avea chef să ţină lecţia, drept urmare se instala la catedră şi începea să scoată la tablă „ciurucurile” sau „nulităţile clasei”, cum le denumea ea. Aceste ciurucuri trebuiau musai a fi ascultate la teorie, întrucât fără teorie era evident că n-au nicio şansă să rezolve problemele, de parcă la rezolvatul problemelor de geometrie le stătea capul respectivelor ciurucuri…
Iar metoda doamnei L., în aceste binecuvântate ore, era de a scoate, pe rând, ciurucurile în faţa clasei, până când numărul elevilor rămaşi în bancă devenea simţitor egal cu cel al elevilor ieşiţi „la tablă”. Nervozitatea doamnei L. cunoştea, de-a lungul respectivei ore, un crescendo extrem de palpitant pentru noi, cei rămaşi în bănci. Întrebările complicate, de genul „tangenta unei drepte la un cerc”, „apotema unei piramide regulate”, „volumul unei prisme a cărei feţe laterale fac un unghi de n grade cu planul bazei…”, lăsau loc, treptat, întrebărilor din ce în ce mai simple: „ce-i bisectoarea?”, „ce-i aia mediană?”, „înălţimea unui triunghi!”, „drepte perpendiculare!”. Perfecta inocenţă cu care „nulităţile” declinau orice competenţă în materie de noţiuni elementare de geometrie, fie ea plană sau în spaţiu, avea darul de a descătuşa energiile latente ale doamnei L., aduse în stare de explozie iminentă printr-o enervare savantă, graduală, obţinută după ani grei de exerciţiu, probabil.
Punctul culminant al orei îl reprezenta detonarea, adică momentul în care doamna L. îşi scotea cu gesturi largi ceasul electronic bărbătesc de la mână, apuca o „rigluţă de lemn, în trei muchii, dacă are cineva?” şi se apuca să croiască fără părtinire, de la un capăt la celălalt, şirul de năpăstuiţi. Desigur, uneori rigluţa în trei muchii nu era suficientă şi atunci doamna L. nu ezita să recurgă la armele sportului nobil, testând combinaţii pugilistice fulgerătoare, alternând croşee, upercuturi, directe, toate acompaniate de un joc de picioare năucitor. La finalul orei, ceata de ciurucuri abia se mai ţinea pe picioare, aruncând priviri pline de reproşuri unui antrenor imaginar, care uitase să arunce prosopul la timp, deşi rezultatul partidei era evident încă din start.
Metodele doamnei L. erau atât de eficiente încât, deşi la ora la care scriu aceste rânduri a trecut aproape un sfert de veac de la cele descrise, pot fi consultat în orice moment din zi sau din noapte asupra problemelor de geometrie din gimnaziu. Mai ales că materia, după cum am putut constata recent, s-a redus simţitor, ajungând cam la 20 de procente din ceea ce lucram noi pe atunci. Am ajuns să cred că însuşi Euclid, dacă ar fi avut-o profesoară pe doamna L., ar fi pus încă de pe atunci bazele geometriei neeuclidiene, iar la sfârşitul orelor s-ar fi prezentat, spăşit, cu caietul pe care scrisese rezolvarea conjecturii lui Poincare, liniat şi fără ştersături.
Pentru aceia dintre voi care, totuşi, se încăpăţânează să nu priceapă nimic din teorema celor trei perpendiculare, am pregătit un mic filmuleţ pe care vă invit să-l vizionaţi, în continuare:
Notă Julius: Frate Andryusha, sper că o să-i plătești ședințele de terapie lui V3ntor.