Doru Roman
Pe principiul ardelenesc “nu că trăbă, da’ să fie!”, la vreo şase luni de la absolvire şi prezentarea la posturi întreaga mea promoţie de ofiţeri a fost convocată la Orşova pentru perfecţionare, cu nobilul scop de a justifica salariile pe care le încasau responsabilii cu rechemarea noastră la standuri şi revizia obligatorie.
Pe lângă orele de balistică, tactică şi istorie militară, în care martalogii şi legiunile romane Gemina şi Macedonica se amestecau de-a valma în tărtăcuţele noastre cu traiectoriile proiectilelor şi cutia mecanismelor mitralierei de pe TAB, ni se inocula permanent ideea că, în trei luni, vor face din noi nişte genii atât de mari încât doar cu unul-doi dintre noi la comanda trupelor Napoleon nu numai că ar duce la bun sfârşit campania rusească, ba ar câştiga chiar şi războiul rece iar prima potaie trimisă în spaţiul cosmic nu s-ar mai numi Laika, ci Josephine.
Testele pe care le dădeam în acest scop erau definitorii: în cele din prima zi de curs notele maxime reveneau intelectualilor grupei care obţineau câte un meritoriu 3, iar în cele din ultima zi nu exista notă sub 9 în toată promoţia, fapt care se reflecta în mândria “profesorilor” ce nu ratau ocazia să ne atragă atenţia: “Vedeţi, băăă, ce proşti eraţi în prima zi şi ce deştepţi plecaţi de aici, din mâinile noastre?!”
Fiecare primă parte a zilei era o pierdere de vreme cruntă, în care noi de abia aşteptam după-amiaza să o tulim, grupuri-grupuri, la cea mai apropiată crâş bibliotecă universitară a Orşovei unde, într-un ambient plăcut, propriu studiului colectiv, ne aşteptau tomuri întregi să le dăm cep şi să ne adăpăm însetaţi din izvoarele de cunoaştere pe care le adăposteau în interior.
Aveam doar o mică problemă: intelectualii locali, care de obicei nu ne vedeau prea bine, aveau prostul obicei să ne mai şicaneze cu interpelări neacademice, grobiene, când li se făcea chef de băut studiu şi nu mai aveau bursă în buzunar.
Până odată, când un astfel de grup extremist – vreo trei bucăţi – l-a iritat tocmai pe colegul Nelu, un moroşan din Sighetul Marmaţiei de 1,93 metri în lungime, cu anvergura umerilor cât uşa, posesorul unor palme de ziceai că-s lopeţile fochistului de pe locomotiva cu aburi ce trăgea vechea mocăniţă de pe Valea Vaserului:
-No! Care-i baiu’, mă, fişiori? Vi s-o făcut de diplomă die licenţă, au die glumă? Că io nu prea am avut note bune la ăst’ din urmă domeniu, ş-apăi voi ca să ştiu o treabă: mă-ncurc cu voi la ştudiu, au ba?! Că de nu-mi sunteţ’ în stare să-mi tociţi materiile mele ca pă Tatăl nost’, no aşe vă ţâp la examinări de, tulaaai! n-o să ştiţ’ undi-i roşteiu’ să fujâţ’!
Ca să nu mai lungesc vorba, s-a apucat Nelu al meu să-i mediteze. Aşa drag avea de disciplinele alea, cu atâta patos le preda din bibliografia obligatorie de mai sus, ba chiar şi din câte vreun supliment universitar ochit pe raft şi desfundat pe loc, că nu mai prididea bibliotecara să aprovizioneze masa cu noi cursuri (“Domnucă dragă, mă rog la dumnetale, încă o glajă die ştiinţă d-aia roşie!”); iar când, la un moment dat, învăţăceii sperau că e gata, moroşanul o lua de la început.
Toate ca toate, da’ pe la o bucată de noapte cei trei nu mai puteau îngăima nici măcar două vorbe de câtă glagorie băgase ăsta-n ei. Vorba aia: prea multă carte prosteşte de-a binelea, dacă nu măcar te ameţeşte!
Atât i-a trebuit conferenţiarului ad-hoc! I-a scos afară, în toiul nopţii, i-a aliniat ca pe aţă, sprijinindu-i de un gard cu vreo două palme mai înalt decât ei şi a trecut la examinări drastice, luându-I pe fiecare, pe rând:
-No, bolunzâlor ! Mai aprofundăm, barem, un aliniat? Loăm az’ notă de trecere, au ba? Că mie doar şe mi s-or dăşchis supapele, cărălabelor , şî până nu mă videţ’ că-mi cloancăne ochii în cap, nu ne oprim!
Cum răspunsul fiecăruia era, invariabil, o clătinătură anemică din cap, de la stânga la dreapta şi retur, venea imediat şi nota: mi ţi-l apuca de guler pe câte unul, îl ridica de ziceai că ridică o plasă de crumpi şi-l atârna în gard. A durat mai mult până s-a convins la fiecare că, oricâte întrebări ajutătoare i-ar pune, rezultatul tot nesatisfăcător era, decât a durat să le dea calificativele, ca urmare, în nici trei minute, indivizii se odihneau în briza primăvăratică a Dunării, atârnaţi la două palme de pământ ca melendoaicele la uscat.
-Ni la ei, geniile, şe ocoşi şî nialcoşi îs, mnira-s-ar lumea de ei! a mai aruncat Nelu rânjind satisfăcut. Repetiţio mater ştudiorum est, loazelor! Să mai viniţi voi nepregătiţi la materia mea, şî să mai fluieraţi şî-n biserică!…