Ina_adevarata
Prima oară a fost cuplul cu doi băieți gemeni de opt ani. Dacă tot proiectam viitoarea locuință a familiei, aduseseră și copiii să își dea cu părerea. Copiii au înțeles doar că vor avea camere separate și că nu se vor mai putea încăiera oricînd; au fost puțin dezamăgiți.
Apoi a fost un tată serios, om de afaceri, care i-a prezentat fiului său de unsprezece ani micul său apartament din viitoarea vilă: “Da’ îmi iei și calculator?” – a întrebat tînărul, simțindu-se pe val. I-a promis și calculatorul la pachet cu apartamentul, a fost bine.
În timp, ne-am obișnuit ca într-o anumită fază a proiectării să fie implicați și copiii; presupun că părinții vor să le arate astfel că au încredere în judecata lor.
Într-o zi, s-a anunțat în vizită un amic – să zicem G. – care aducea un potențial client, să discutăm despre o casă. G. e constructor și îi promisese omului că îi face casa de la proiect pînă la mutatul mobilei. În ziua și la ora anunțate pentru vizită, se prezintă G. cu omul și cu o adolescentă timidă – genul cuminte spre șleampăt (atît de rar în zilele noastre. Frumusețea vine din interior, fetelor! Doar o morală solidă poate da valoare unui om!) nemachiată, netunsă, îmbrăcată cenușiu -, ați prins ideea, da? Fiecare dintre voi ați avut la școală o urîta-clasei care arăta așa. Aveam înaintea ochilor o tînără cu adevărat bine crescută, o victorie a solidelor principii de educație “ca pe vremuri”.
Ne așezăm și începem să discutăm despre proiect.
De regulă, discuțiile încep mai oficial, oamenii sunt crispați (majoritatea clienților vin la arhitect avînd convingerea fermă că acesta nu înțelege absolut nimic din ce visează ei și că proiectul îi va costa mai mult decît toată construcția). După un timp, atmosfera se destinde, mai glumim, oamenii se relaxează, lucrurile încep să meargă.
Deci, primele tatonări, discuții de împrietenire, d-na arhitectă extrem de amabilă și competentă. Amicul G. și soțul meu, dl. arhitect, lasă discuția în grija mea, ei retrăgîndu-se la o țigară și o bere de protocol. Experiența m-a învățat că părinților le place să discut și direct cu copiii, păcălindu-i astfel că părerea lor contează.
– Și?…Frumoasa domnișoară…? ce vîrstă aveți?
– Avem deja 18!, zise tatăl, privind-o fericit. (O casă nouă, cadou de majorat! Doamne, ce frumos!, gîndii). Tînăra tăcu, lăsînd ochii în jos cu modestie.
Rar mai vedem azi o asemenea relație între părinți și copii. Îi priveam cu drag, gîndurile îmi zburau la părinții mei pentru care adolescența mea a fost o perioadă traumatizantă.
– Suntem fată de măritat, deja!, adaugă el cu mîndrie.
(Hoopaaa…Tradiționaliști dintr-ăia, tînăra o fi excesiv de controlată? Gîndurile îmi zburară agitat, ca un stol de păsărele speriate).
– Să vă zic despre casă. Vreau să transformați garajul și dependințele în locuință. Eu doar partea asta a casei o obțin la partaj, trebuie să vă încadrați în suprafață. (partaj! divorț! cip-cirip, stolul de gînduri: deci, încearcă să cumpere simpatia fiicei, dedicîndu-i proiectul? Dramă familială, cirip!)
-Să nu depășiți bugetul. Mă bazez pe 10.000 de mărci, atît primesc la partaj. Poate că voi porni o afacere după divorț și vor mai veni bani, dar acum nu am nici un venit. (Ce trist, cirip-cirip! Ce moment greu!…Eu sunt o persoană capabilă de multă compasiune, mă afecta deja suferința pe care o intuiam în acești semeni ai mei).
– Bun. Deci, aici la parter o să faceți un dormitor așaaa, maare, cît garajul de acum. Și restul casei îl faceți sus, peste garaj.
– Dar nu ar fi mai bine invers? Să punem sus dormitorul?
– Nu-nu-nu! Aici jos! Dormitorul ăsta va fi al ei…
Ajuns aici, tăticul o privi iar cu drag, ea roși; eu găsii de cuviință să destind atmosfera cu o glumă de modă veche:
– Păi, dacă e jos dormitorul, vin cavalerii și o fură. La cît e de frumoasă (!!!cip-cirip-cip!!!), sigur e asaltată de băieți, ar trebui să o păziți!
Tăticului îi îngheță zîmbetul pe față, fata plecă rușinată capul. (Clar, tradiționaliști rău de tot. Stolul de păsărele din capul meu zbura agitat, întrevedeam o dramă a tinerei din fața mea).
Amicul G. și soțul meu, dl. arhitect reveniseră pe nesimțite și urmăreau tăcuți dialogul. Brusc, G. se ridică și își ceru scuze că trebuie să se retragă, se ridicară și cei doi clienți. Aveam sentimentul ciudat (ciriiiip!) că făcusem o greșeală ireparabilă.
În fine, rămăsei doar cu dl. arhitect. Strîngeam hîrtiile, intrigată de tăcerea lui neobișnuită. Îl privii: stătea trist, cu fruntea în palme.
– Cînd am fost cu G. la țigară…
-Îhîm.
– G. mi-a zis…
– Hm?
– Că tînăra care a fost aici…
-?
– …nu e fiica domnului. E fosta iubită a fiului lui și colegă de clasă cu fiica lui. Nevastă-sa l-a prins cu ea în casă, de-aia divorțează acum.
Epilog
Peste cîțiva ani, stăteam la o bere cu amicul G. și cu dl. arhitect, soțul meu. Cumva, ne-am amintit acest episod. G. a rîs, chipurile m-a iertat că a pierdut clientul din cauza mea. Eu am rîs, chipurile sunt în stare să rîd de propriile-mi păsărele. Dl. arhitect a rîs, chipurile nu îi e rușine cu mine.
– Cine le-a făcut pînă la urmă proiectul? îl întreb pe G.
– Nimeni. Nu a mai fost nici un proiect.
La divorț, el nu a primit nici partea aia de casă, nici bani. Instanța a considerat că cei doi copii ai lui și mama lor trebuie sa rămînă cu toată averea (da, mă. Nu există justiție în țara asta!). După divorț, el i-a oferit ei un viitor plin de romantism adevărat, așa cum îl știm doar din literatură: “iubito, vom locui în garsoniere închiriate, ne vom ascunde și vom fugi cînd vin proprietarii după chirie, poate chiar vom omorî cîte unul mai antipatic! Nu vom avea bani de încălzire, eu voi fugi la cîrciumă să scriu poezii pe șervețele, tu îmi vei iubi chiar și șosetele din lighean!” În mod ciudat, o iubire atît de pură și nețărmurită ca a lor nu a rezistat acestei perspective.
De-aia nu se mai scriu în ziua de azi nemuritoare povești de iubire. Tinerele din ziua de azi nu mai sunt, pur și simplu, capabile să aprecieze romantismul adevărat.