Julius
În urma rezultatelor dezastruoase înregistrate în primele două meciuri din Cupa Presei, selecționerul echipei de fotbal a ziarului la care lucram pe vremea aia a fost demis fără nici un fel de menajamente. În fruntea contestarilor săi se afla chiar diamantul echipei, care i-a reproșat vehement că din cauza tacticii defectuoase nu este pus în valoare de coechipieri – acesta fiind, de altfel, și motivul pentru care nu reușise încă să marcheze vreun gol. După o ședință agitată de vestiar (care, normal, s-a ținut la cârciumă), diamantul echipei și-a asumat și funcția de tehnician rămasă vacantă.
Odată ce v-am spus că l-a lucrat pe fostul antrenor ca să-i ia locul, presupun că ați ghicit deja cine era diamantul echipei.
Imediat ce am preluat funcția de selecționer, am trasat echipei un obiectiv îndrăzneț: în meciul următor murim pe teren, dar nu luăm mai mult de 12 goluri. Ca să îmbunătățesc relația dintre banca tehnică și jucători, le-am cerut acestora să-mi spună, simplu, “nea Iulius”, nu i-am plictisit cu nici un fel de antrenament sau tactică de joc și nici nu le-am interzis să bea și să fumeze, cum fac foarte mulți dintre colegii mei, antrenorii. L-am sunat și pe Guardiola și i-am spus
Cu amărăciune, în ziua meciului am realizat că, în ciuda lipsei de rezultate, fostul tehnician avea și o mare calitate: reușea să adune o echipă la ora meciului. Ori acum, cu doar câteva ore înaintea întâlnirii cu puternica echipă a TVR, aveam la dispoziție, cu mine cu tot, un lot format doar din trei jucători. Ceilalți lipseau sub diferite pretexte.
Toată după-amiaza mi-am petrecut-o sunând o mulțime de amici, cunoștințe și tipi pe care-i știam destul de vag, pe care am încercat să-i conving să iasă pe seară la un fotbal. Din cei 30 de tipi pe care i-am sunat, n-am reușit să-l conving să vină decât pe unul (de fapt, mai greu a fost s-o conving pe nevastă-sa să-l lase); ceilalți s-au eschivat, invocând pretexte dintre cele mai străvezii (doi dintre ei au mers cu nesimțirea atât de departe încât au pretins chiar că trebuie să mergă cu soția la cumpărături). Totuși, deși cei 29 de tipi care m-au refuzat aveau diverse treburi, fiind niște oameni extrem de ocupați, absolut toți, fără nici o excepție, mi-au bătut obrazul că n-am mai băut și noi o bere. „Băă, nu contează când, mă suni și ieșim!”, mi-au zis toți, înainte să-mi trântească telefonul în nas.
Până seara, ceilalți doi componenți ai echipei au reușit să-și păcălească fiecare un amic să vină, așa încât, la ora meciului, echipa de fotbal a ziarului număra șase oameni. După o evoluție eroică, în care am făcut adevărate minuni pe teren, am reușit să evităm ca scorul să ia proporții, pierzând la limită (4-11).
Deși rezultatul mă anunța ca unul dintre cei mai promițători antrenori din noul val, am fost nevoit să-mi dau demisia imediat după onorabila înfrângere. Degeaba am încercat să le explic că e bine că nu e rău, că viața merge înainte și că e nevoie de timp să construiești o echipă – cele două canalii m-au lucrat fără să ezite.
Întâmplarea făcea ca în cel de-al patrulea meci să întâlnim o echipă care nevoie de golaveraj, așa că nu m-am dus să fiu părtaș la dezastru. Ne-au dat vreo 10 sau 11 la 0 – mă rog, nu mai țin minte de cât aveau nevoie oamenii -, așa că a doua zi mi s-a oferit din nou banca tehnică, pentru ultimul meci.
Am refuzat scârbit să mă mai întorc în fotbalul românesc.