Julius Constantinescu
7 ianuarie – moment de înaltă sărbătoare și vibrant omagiu adus Tovarășei Elena Ceaușescu, savant de renume mondial și mamă iubitoare, cea care, alături de Tovarășul Nicolae Ceaușescu, luptă necontenit pentru propășirea României Socialiste, pentru bunăstarea întregului popor.
Cam asta ați fi citit în această dimineață pe Daily Cotcodac, în timp ce i-ați fi desenat mustăți în photoshop, dacă n-ați fi avut șansa, mulți dintre voi, să vă nașteți direct în capitalism, cea mai bună orânduire posibilă și visul de aur al omenirii. Căci începând cu 1979, an în care a preluat șefia secției de cadre a CC al PCR – devenind de facto Cabinetul 2 -, cultul personalității Tovarășei aproape că l-a egalat pe cel al Tovarășului, ziua de 7 ianuarie fiindu-i, firesc, dedicată în întregime.
Pe lângă sintagma consacrată „savant de renume mondial” (care era obligatorie, la fel cum astăzi nu poți practic să vorbești despre Hagi fără să adaugi „cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor” sau „regele”), Elena Ceaușescu era „neobosită luptătoare”, „tovarășă de viață Conducătorului”, „ctitor al viitorului” și, mai ales, „mamă iubitoare a copiilor patriei noastre”. În anii ’80, Tovarășa Elena Ceaușescu era mama noastră, a tuturor – a fost și a mea, și a Simonei Catrina, și a lui Șendroiu, și mama soldaților de la Târgoviște (care, dintr-un complex al lui Oedip scăpat puțin de sub control, au băgat de 3 ori mai multe gloanțe în ea decât în Tovarășul).
Cine a fost, însă, Elena Ceaușescu?, vor întreba cititorii noștri mai tineri, știut fiind că, pe lângă matematică, literatură, geografie, fizică sau chimie, tinerii din ziua de astăzi îndrăgesc foarte mult și istoria, dovadă rezultatele frumoase obținute la bacalaureat în ultimii ani.
Elena Ceaușescu s-a născut pe 7 ianuarie 1919 în satul Petrești, Dâmbovița, într-o familie de țărani mijlocași (pentru cititorii noștri mai tineri: nu, nu ca Alexa de la Rapid, țărani mijlocași erau ăia care aveau oleacă de pământ). Numele său era Lenuța Petrescu, nume pe care și l-a schimbat ulterior, la cererea lui Nicolae Ceaușescu, în Elena. Se pare că anul nașterii a fost totuși 1916 și că și-a falsificat certificatul de naștere pentru a părea mai tânără decât soțul ei, însă, cum n-am găsit nici o sursă credibilă care să susțină asta, vom lăsa între paranteze această informație.
Lenuța Petrescu a urmat doar 4 clase primare, dar trebuie să spunem și că pe vremea aia nu era deloc neobișnuit să abandonezi școala după ce învățai să te iscălești – de fapt, în mediul rural, cam asta era principala menire a școlii. În 1936, Lenuța Petrescu se mută la București, unde locuiește în același apartament cu fratele său și soția acestuia – din nou, nimic neobișnuit, jumătate dintre tinerele din Moldova fac și astăzi cam același lucru. Lucrează la diverse fabrici, fiind dată în mod constant afară. În declarația scrisă în 1949 cu ocazia verificării cadrelor, Elena Ceaușescu pretinde că era dată afară din cauza participării active la acțiunile mișcării muncitorești; chiar dacă n-a avut niciodată rolul pe care l-a pretins ulterior, ipoteza e totuși veridică: ia încercați dumneavoastră să organizați, în anul 2012, un sindicat la serviciu, apoi spuneți-ne în câte zile vă cheamă șeful să vă dea afară.
Și ajungem astfel în anul 1939, când tânăra Lenuța Petrescu îl cunoaște pe Nicolae Ceaușescu (aici, să recunoaștem, se desparte de tinerele din Moldova de astăzi fiindcă Ceaușescu nu era tocmai un tip prosper și cam bătrâior). Cea mai plauzibilă versiune este că cei doi tineri luptători pentru cauza muncitorească s-au cunoscut în luna aprilie, la Balul breslei lucrătorilor din îmbrăcăminte, unde probabil nea Nicu a îmbătat-o, după care a invitat-o la el în garsonieră să-i arate colecția lui de pingele și șireturi. Cert e că în vara aceluiași an cei doi participă la o serbare câmpenească în „Parcul Veseliei” din București, unde Lenuța Petrescu este votată regina balului (ulterior „regina muncii”, o asociere foarte inspirată de termeni).
Noul iubit al Lenuței Petrescu se dovedește repede a fi un tip în care nu puteai pune mare bază, preferând să stea mai mult prin pușcării decât pe-acasă. Până la eliberarea lui Ceaușescu, în 1945, Lenuța Petrescu activează oarecum în mișcarea muncitorească, fiind însă un personaj complet periferic – ca, de altfel, și Nicolae Ceaușescu, până ce destinul l-a adus în aceeași celulă cu Gheorghiu-Dej. După 1945 îl însoțește peste tot pe Ceaușescu, aflat într-o lentă, dar constantă ascensiune, și ocupă diverse posturi mărunte. Ceaușescu îi aranjează un post de funcționar la Ministerul Afacerilor Externe, unde avea sarcina de a face tăieturi din diverse publicații străine. În cele din urmă, este dată afară fiindcă nu era în stare nici măcar să deosebească un ziar franțuzesc de unul englezesc.
Cum fiecare șut în cur e un pas înainte, acesta este și momentul de început al fulminantei cariere științifice a Elenei Ceaușescu. Pentru început, Nicolae Ceaușescu, devenit un personaj tot mai influent în ierarhia de partid, dispune înființarea unui curs la fară frecvență la Facultatea de Chimie Industrială, pe care proaspăta sa soție îl absolvă cam cu aceeași greutate cu care termină astăzi studenții de la Româno-Americană. În timp ce soțul dă din coate să ajungă în vârful PCR, să poată și el pune un fazan pe masă, Elena Ceaușescu urmează calea științei, devenind pe rând cercetător științific, doctor inginer, membră al Consiliului Național al Cercetării Științifice etc. Odată cu desemnarea lui Ceaușescu ca succesor al lui Gheorghiu-Dej, Elena Ceaușescu începe să colecționeze titluri de doctor honoris causa de la toate universitățile din lume de unde se putea cumpăra așa ceva (pentru detalii, vă recomand cartea „Orizonturi roșii” a lui Pacepa).
În anul 1979, Elena Ceaușescu, o prezență relativ discretă până atunci în cadrul partidului, este numită șef al secției de cadre a CC al PCR, controlând practic toate numirile în partid (pentru cititorii noștri mai tineri: nu, bre, nu era și atunci tot democrație, de ce întrebați asta?). Pacepa, care defectase înainte, ne-o prezintă ca pe un personaj malefic, care îl influența negativ pe bietul nea Nicu („el era ok, ea îl strica”). Se știe cu siguranță că Nicolae Ceaușescu o consulta în toate problemele, însă se știe la fel de sigur că decizia finală, spre deosebire de familiile din ziua de azi, îi aparținea lui.
Și totuși, la Târgoviște, plutonul de execuție a băgat de trei ori mai multe gloanțe în ea decât el. O dovadă în plus, dacă mai era nevoie, că suntem un popor de misogini.