Ionuț Șendroiu
Mâna mânjită cu ulei de motor din oglinda retrovizoare se odihnea pe geamul deschis al unei dacii pick up încărcate cu varză. Dintre degetele de grosimea unor sarmale standard răsărea un chiştoc fumegând. Motivul pentru care mă holbam atât de insistent în oglinda retrovizoare era faptul că tocmai parcam lateral, cu spatele, iar în acelaşi timp mă chinuiam să descifrez ce reprezintă tatuajul de pe antebraţul tipului. O sirenă clasică, sau un cuţit de vânătoare, cu două ţâţe tip balon, sculptate artistic pe mâner. Stop! Degetele s-au răsfirat, cu palma spre mine. Frânez. Mâna îmi face semne circulare, cu semnificaţia “Muuult dreapta, de volan”, lansând rotocoale de fum, ca în western-urile cu Winetou. Mă conformez, constatând că avea lungimea unghiei de la degetul mic de două ori mai mare decât lăţimea ghiulului de pe acelaşi deget. În fine, am parcat. Îi fac din cap un semn de mulţumire şi ies din maşină.
Pentru toate muzeele din Europa, fără număr!
Paişpe solişti de manele urlă concomitent din paişpe difuzoare diferite, în fum festiv de mititei. Sunt în parcarea unei pieţe din România, spre sfârşitul lui august, 2011. Pe la 8 jumătate, dimineaţa. Un ardei capia fleşcăit fermentează pe trotuar lângă o pagină mototolită din Libertatea de ieri. Mă întreb cam ce mutaţii genetice ar trebui să sufere cineva ca să-şi înceapă ziua cu mici şi manele la micul dejun, dar nu pot să nu admit că o piaţă din România, în timpul verii, e unul din cele mai vii şi autentice locuri pe care încă le poţi vedea în Europa. Ajungând la această concluzie, calc pe o roşie stricată, încercând să evit un rahat de câine. Zeama portocalie ţâşneşte de sub talpa mea, potopind o duzină de coji de seminţe.
– Dulci, şefu’, foarte dulci! De la Buzău, vă pun? Un puştan, înconjurat de lăzi cu struguri, îmi face semne din mijlocul unui roi de viespi, spre un ciorchine arătos. Să fi avut vreo 10-12 ani. O viespe îşi mângăia antenele pe nara lui stângă, în timp ce alta i se plimba pe bărbie.
Salvador Dali ar fi fost cu siguranţă entuzismat să-l picteze, îmbrăcând, în acest scop, un costum de apicultor, scafandru sau cosmonaut pentru a se proteja de înţepături.
Ceva mai încolo, între două mormane de pepeni, o femeie soarbe absentă cafea dintr-un pahar de plastic, în timp ce un bărbat, probabil soţul ei, doarme într-un culcuş improvizat din cîteva lăzi peste care a întins o pătură. Atârnând deasupra şlapilor stâlciaţi, tălpile sale au textura betonului.
Privirea îmi rătăceşte printre tonele de lubeniţe şi se înfige în subsuorile unei brunete care îşi prindea părul, cu un elastic roşu. Coatele-i dansau lasciv deasupra capului, provocându-i haşuri cubiste în geometria deltoidului. Delimitată de muşchii bronzaţi, pielea jilavă a axilelor avea tenta vag albăstruie a bărbiei unui muncitor ieşit din schimbul de noapte. M-am îndreptat automat spre taraba ei, în timp ce în cap îmi răsuna îndemnul lui Picasso către criticii scandalizaţi de Domnişoarele din Avignon: “Mirosiţi-le subsuorile!”
– Da, domnu’, mă întâmpină ea, cu mâinile în şolduri.
Pe fiecare umăr avea câte 3 bretele, puse una peste alta: aia roz, dantelată, de la sutien, aia roşie toreador, de la tricou si aia galbenă de la şorţul de bucătărie, pe care scria Maggi. Fovii şi expresioniştii ar fi fost geloşi …
M-am uitat rapid în jur să văd ce vinde şi am răspuns corect:
– Un pepene galben …
Văzând că nu sunt interesat să mi-l aleg singur, a ales ea unul şi l-a pus pe cântar:
– Trei chile patru sute, rămâne aşa?
Am scos din rucsac o pungă de plastic şi am deschis-o, să pun pepenele. Lucioasă, cu litere albe, pe fond mov. Duty Free Shopping Paris. M-a privit intrigată:
– Păi, în punga asta, frumoasă?!? A clătinat din cap, nemulţumită şi a scos o pungă străvezie, de sub cântar. A luat pepenele, l-a introdus în punga străvezie, căreia i-a înnodat toartele cu gesturi precise şi mi l-a întins, zâmbindu-mi cu un fel de reproş: se vede că nu prea sunteţi dus la piaţă!