Julius Constantinescu
Fiindcă între consătenii lui Eftimie şi maşina mea franţuzească există un anumit consens, în sensul că primii susţin că maşinile franţuzeşti sunt proaste, iar maşina mea chiar e, l-am rugat ieri dimineaţă pe nea Mitică să mă tracteze până la un service din apropiere. De fapt, până la urmă am ajuns la un alt service, la primul am găsit nişte meseriaşi care erau şi ei de părere că maşinile franţuzeşti sunt proaste şi se strică, aşa că n-am reuşit să-l conving pe nici unul să ridice capota şi să se uite la ea. Ăştia erau mecanici serioşi, reparau doar maşini bune, de-alea care nu se strică.
Nu ştiu dacă aţi fost vreodată tractaţi, e destul de greu, trebuie să fii foarte atent. Între tine şi ăla care te tractează e doar un metru, dacă nu calci frâna la timp intri în el şi cârligul ăla din faţă e din fier. Până la service-ul care repara maşini stricate mi s-au întâmplat următoarele:
– am fost claxonat practic non-stop, faptul că mă târam cu 20 km/h pe prima bandă şi cu avariile puse nu părea să le spună nimic oamenilor ălora. Desigur, dacă prin intersecţie trece dricul, urmat de 20 de maşini care claxonează fiindcă Dumnezeu i-a poruncit lui Moise ca orice om să claxoneze când duce mortul la groapă, toată lumea se opreşte şi îşi face cruce, dând prioritate mortului şi şoferilor îndureraţi. Un om viu nu se bucură de aceeaşi înţelegere pentru că Dumnezeu, luat cu alte rânduieli, a uitat să-i spună lui Moise şi „dă-i prioritate sau măcar nu-l claxona pe aproapele tău aflat în suferinţă cu maşina”.
– după ce m-a claxonat un minut, o piţi blondă s-a dat jos din Audi şi a început să urle la mine în parcare: „Dă-te, dom’ne, mai încolo, nu vezi că nu pot trece? Da’ eşti chiar nesimţit?”. Cârligul şi coarda de tractare nu i-au sugerat nimic. „Doamnă, încerc s-o leg ca să mă tracteze cineva, daţi doi metri cu spatele şi ieşiti pe partea cealaltă”, i-am zis. „Cum s-o dau?”, a continuat să ţipe duduia, moment în care mi-a sărit definitiv muştarul şi am întrebat-o direct: „Pisi, pentru ce ai supt mai mult, pentru maşină sau pentru carnet?”.
– era să calc un pieton. Îmi pare rău că nu l-am călcat, poate am fi avut noroc şi idiotul care se năştea în locul lui ar fi făcut-o undeva departe, pe vreun alt continent. Vă amintiţi că eram la volanul unei maşini tractate şi că între mine şi nea Mitică era doar un metru – deci, cum aş fi putut călca pe cineva? Nu sunteţi foarte tari la logică, nu? Iată cum: omul a aşteptat să treacă nea Mitică, după care a pus piciorul pe trecere, fiindcă pietonii au drepturi, să poftească domnul automobilist să frâneze aşa cum îl obligă legea. Îmi pare rău că nu l-am strivit, ne-ar fi fost mai uşor să răzbatem prin trafic dacă aveam şi un mort cu noi. Îmi propteam mâna în claxon şi lumea mi-ar fi făcut loc, clătinând din cap: „Ia uite, săracul, cât suferă, de la Morarilor la Pantelilon a claxonat întruna, nu se poate stăpâni… A ţinut mult la răposat!”.