Simona Catrina
Într-o zi, cu ani în urmă, un amic de-al meu din Canada s-a dus la o primă întâlnire cu o fată. Şi pentru că, pe atunci, el încă nu avea maşină, a apelat la autobuz. A coborât la locul emoţiei. Când cu o mână îi trăgea mâna ei să i-o pupe, în cealaltă încă mai mototolea biletul. Ea l-a măsurat cu o acreală acetică, apoi, după o jumătate de cappuccino la Coffee Shop, s-a ridicat şi i-a cântat că nu e bărbatul potrivit pentru ea. A plecat împroşcând parfum scump în urma cozii, nu înainte de a gâjâi că abia acum înţelege ea de ce a fost el într-atât de nesimţit şi n-a venit s-o ia de-acasă.
Azi, el are o maşină capabilă să dezbrace orice femeie. Un Porsche care desface orice copcă de sutien, oricât de complicat ar fi sistemul de prindere şi, mai ales, desprindere. Tipul nu mai merge la întâlniri cu necunoscute, fiindcă nu mai are nevoie, îşi găseşte iubite cu mult înainte de a le căuta.
Am crezut că e fericit, că şi-a răzbunat sângeros, ca un samurai trezit dintr-o gripă prelungă, romantismul naiv al fostei sărăcii. Dar, de fiecare dată când îl văd, pe mine mă ustură o dezolare care nu trece decât cu vodcă sau cu pantofi noi. Caut să pricep de ce nici varianta opulenţei auto nu e bună pentru viaţa lui.
Mi-a spus că acum a ajuns în faza în care maşina îi face prea multe servicii. Că îi girează virilitatea. Îi suplineşte orice preludiu sexual. Femeile din viaţa lui nu mai pretind să fie sărutate pe fiecare venă a gâtului, înainte de împerecherea festivă. Le este suficientă o goană cu maşina lui pe autostradă. Când conduce de-a stânga lor, el trage cu ochiul la zvârcolirea libidoului feminin pipăit de armăsari putere. Le tremură buzele şi au o faţă ca şi cum ele ar avea erecţie, nu el.
El e nefericit. Nu mai poate distinge dorinţa de sugestie, aşa cum ea nu mai face nicio deosebire între şoapta lui afrodiziacă şi şoapta unei franţuzoaice care se scurge cuadrofonic din CD changer-ul maşinii.
De vreo şase luni, iubeşte o femeie ca un nebun şi conduce în consecinţă. Cu viteză peste limita sufletească admisă. La început, ca să-i înmoaie ei cartilajele, el a scos maşina în avangardă, ca de obicei, deşi e bărbat frumos şi fin şi, teoretic, n-ar avea nevoie de aditivi cu propulsie. Ea a înţepenit. Apoi, din fericire pentru relaţia lor, s-a desţepenit la loc şi-a urcat în Porschele supranumit, cu multă cruzime socială, Cayenne.
Bun, urma acum ca el să se facă remarcat cumva. Fiindcă tipa avea deja figura femeii care nu-şi înşală maşina iubită nici dacă ar fi pe o insulă cu toată distribuţia din “Lost”. Truda lui abia atunci a început. Amicul meu a dezvoltat un arsenal şi-o strategie care ar fi umilit, la un scor de maidan, şi atacul cu nume de cod Operation Desert Fox. În fiecare zi, căra flori legate fedeleş cu pampoane de mătase naturală. Fata tresărea excitată şi lui asta i se părea o victorie a iubirii asupra caroseriei. Dar într-o zi, realitatea l-a pocnit în moalele capului: pe ea o ademenise mai mult faptul că el căra bucheţoaiele în portbagajul care se deschidea atât de lasciv, atât de fierbinte, atât de senzual lubrifiat…
Aşa am priceput şi eu, şi alte femei care văd maşina doar ca pe-o rivală fără celulită, că bărbaţii au nevoie de un automobil mai viril ca ei, mai frumos ca ei, mai bogat ca ei – fie şi numai ca să le stimuleze ambiţia, imaginaţia şi bunăvoinţa de a ne cere naibii de neveste la timp.