Camionagiu
LA MĂLAI
Un joc foarte îndrăgit la bloc era LA MĂLAI, un fel de fotbal la o singură poartă. Adică la bătătorul de covoare. Doi copii stăteau atârnaţi de bară, iar unul din echipa adversă trăgea ca de la 11 metri. Idealul era ca mişcând haotic picioarele să reuşeşti se aperi şi, dacă se poate, nici să nu-ţi vină mingea şutată în ouţe. Dacă cei doi spânzuraţi reuşeau să apere, se lăsau să cadă de pe bară şi urmăreau mingea, încercând să o şuteze în afara terenului. Ceilalţi doi trebuiau să dea gol. Era frumos şi mai antrenant ca fotbalul, căci practic erau numai faze, fără timpi morţi, însă partea cu apăratul spânzurat de bară şi cu testiculele expuse şutului inamic era mai puţin amuzantă şi deloc sportivă.
Nu am idee de ce aveam un asemenea simţ acut al proprietăţii (intelectuale?) încât eram singurul copil care stătea agăţat de bară doar cu o mână, iar cu cealaltă mă ţineam de bijuuri.
LINIUŢA
Nu, nu e vorba de acea liniuţă la care vă gândiţi, cu maşini şi copii de bani gata alergând pe Dorobanţi în suprema încercare automobilistică de a vedea care ajunge primul la semaforul de la biserică. Era ceva mult mai paşnic, dar pe bani. Se trăgeau pe pământ două linii, ne postam dincolo de una din ele şi trebuia să aruncăm o monedă cât mai aproape de cealaltă linie. Care dădea cel mai aproape lua banii tuturor.
Era amuzant, dar numai până rămâneai fără banii de Quick şi pateuri. Sau până apăreau ţiganii şi jocul se termina cu:
SCOATEŢI BANII DE PĂ VOI CĂ VĂ SPARGEM.
FRUNZA
Pe cimentul străzii se trasa cu creta un contur care închipuia două camere alăturate, cu intrări prin holuri separate. În fiecare cameră stăteau câţiva copii de pază la „frunză”, adică o porţiune haşurată într-un colţ al camerei unde cei din echipa adversă trebuiau să ajungă pe rând, invadând practic locuinţa. Dar asta nu era deloc uşor, căci pe când fugeai pe holul îngust erai împins de cei din camera unde încercai să ajungi. Iar dacă călcai în afara perimetrului, erai scos din joc.
La FRUNZA aveau avantaj cei mai graşi, deci mai greu de împins şi dezechilibrat. Eu stăteam numai în fund, pe lângă holuri.
LAPTE GROS
Aici contau şalele, fiindcă unii stăteau aplecaţi-capră – primul sprijinindu-se de zid, iar alţii săreau în spinarea lor, ca pe cal. Distracţia dura până amărâţii nu mai suportau şi cădeau sub greutatea vajnicilor călăreţi. În fine, nu cred că era un joc din categoria celor de inteligenţă.
Nu prea am jucat acest joc, fiindcă eram printre cei mai pirpirii copii care se inventaseră în comunism şi m-ar fi rupt în două graşii ăia din familiile cu câte 10 plozi, care mâncau multă pâine cu paste şi fasole, nu tacâmuri delicioase luate pe sub mână de la Alimentara.
VERDE STOP
Era un joc profund anti-eco şi anti-european (noroc că pe atunci eram cu sovieticii – oameni serioşi, interesaţi de bombe atomice, nu de tufişuri). Când începea jocul, fiecare copil rupea câte o frunzuliţă din gardul viu (blasfemiiie!) şi pe parcursul zilei trebuia păstrată în pumn, orice ar fi făcut. La un moment dat venea unul şi te controla dacă o mai ai, iar dacă nu, zicea VERDE STOP şi gata, pierdeai.
Fetele ne băteau de ne rupeau la jocul ăsta, căci se ţineau de frunzele alea ore întregi, noi băieţii după puţin timp le aruncam, scuipam în palmele murdare de verde şi apoi le ştergeam de pantalonii scurţi, înjurând.
– va urma –