Camionagiu
Părea că este o zi ca oricare alta, o seară de sâmbătă toamna în care mă plimb puţin cu soţia în Herăstrău. Ea cu sticluţa de apă în mână, eu cu cheile de la maşină, să vadă ţăranii că avem un anumit nivel…
Şi-a luat floricele, ne-am ţinut de mijloc pe malul lacului, iar eu am dat la raţe.
Nu, nu, vicioşi cu capul plin de alcool, nu este vorba de ACEL dat la raţe pe care îl efectuaţi în fiecare week-end, ci pur şi simplu am hrănit cu floricele o familie de răţuşte sălbatice care înotau (vesele, ar zice un şablon scriitoricesc, dar eu n-am ajuns încă la nivelul să ştiu ce e în capul tuturor animalelor) pe micile valuri ale lacului.
Un apus ca toate apusurile, un peşte uriaş mort, izbit ritmic în mal, câteva cupluri care se sărutau şi hidrobicicletele colorate împrăştiate pe cafeniul lacului încheiau tabloul la toţi nasturii.
Când ne-am întors la maşină şi eram gata să plecăm, am simţit că este nevoie de mine! Pielea mi s-a făcut de găină, am pus nările fremătând în vânt, mi-am ascuţit toate simţurile.
Frunzele copacilor, fâşâitul maşinilor pe Kiseleff, ce să mai, tot râul şi tot ramul îmi spuneau că o fiinţă neajutorată, dar foarte frumuşică, are nevoie experienţa mea.
Lângă un copac, pe marginea aleii, o domnişoară încerca să-şi scoată maşina parcată. Mica problemă era că atunci când o parcase era loc mai mult, dar cât fusese ea la plimbărică, cineva parcase pe partea cealaltă a aleii şi fata nu mai putea să dea maşina cu spatele în drum exact în sensul cum o băgase.
Trebuia invers, dar nu-i venise ideea.
Maşina fetei ajunsese deja la câţiva centimetri de un meltean de copac care nu avea bunul simţ să se dea niţel mai încolo şi dezastrul era iminent.
Mi-am răsucit urechea stângă, pornindu-mi sirena în cap şi am pornit în pas alergător către locul tragediei în derulare.
NINO, NINO, am oprit cu frâna de mână, aruncând din converşi o drâmbă de praf, cu o scuturătură nervoasă şi sexy a capului mi-am aruncat bretonul din ochi şi m-am oferit să o ajut.
Cam temătoare fata în primă instanţă, dar prezenţa soţiei mele aflată în apropiere şi căreia i-am făcut cu mâna ca să se înţeleagă că-s om serios a făcut-o să accepte bucuroasă prezenţa salvatorului.
Prietena ei s-a dat jos de pe locul mortului, superba domnişoară a încălecat schimbătorul de viteze, apoi cu un icnet suav a trecut dincolo, lăsându-mi liber locul de la volan.
Mi-am scos cămaşa banală, rămânând în tricoul de SUPERMAN şi am trecut la comenzi.
Mă uit la schimbător, să văd care e poziţia de marscharier sau marşalier, cum ziceam pe vremuri, dar domnişoara n-are răbdare trei secunde să mă dumiresc, are senzaţia că nu mă pricep, şi sare zglobie:
– O BAG EU!
Şi o bagă.
Copac în faţă, foarte aproape, copac în stânga.
Trebuia să o scot în alee cu spatele, cu total stânga.
Dau un ton la acceleraţie – vorba unui prieten instructor – şi încep să eliberez puţin ambreiajul – maşina începe să se mişte ÎN FAŢĂ, spre copac!
Haoleu!
Îmi fac socoteala că a prins o gropiţă şi că nu i-am dat suficientă putere la roată, încât ea se duce în faţă prin forţa nenorocitului de Newton.
Dau un ton mai puternic acceleraţiei, eliberez ceva mai repede ambreiajul şi maşina se duce şi mai mult ÎN FAŢĂ!
Deja mai aveam puţin şi o băgam eu în copac.
Începuseră să mă ia căldurile – MĂ, DĂ-O DREQ DE MAŞINĂ! – aşa că hai să o fac ca la şcoala de şoferi când ai rampă. Trag frâna de mână, încep o uşoară accelerare, eliberez puţin ambreiajul şi când simt că are putere de tracţiune las puţin frâna de mână jos. Maşina se mişcă mai ÎN FAŢĂ!
Mi se părea incredibil ce se întâmplă şi apelez la ultima idee: să verific în ce viteză mi-o băgase frumoasa domnişoară.
În 2.
MORALA:
Nu lăsa domnişoara, oricât de drăguţă ar fi, să ţi-o bage în viteză!
Bagă-ţi-o singur.