Adrian Călăraşu
Ajung odată acasă; nevastă-mea în lacrimi, de ziceai că i-a fugit iar motanul sau i s-a rupt vreo unghie. Mă ia direct, la sigur, moment în care aflu deziluzionat că nu era vorba despre motan. Zice:
– Auzi, crezi că am îmbătrânit?
– Ba deloc, zic.
Dacă aş fi acceptat ideea înseamnă că aş fi fost de acord că şi eu am îmbătrânit, ceea ce este improbabil, dacă nu chiar imposibil.
– Nu, uită ce aş vrea eu să aud. Zi ce vezi.
– Păi ţi-am spus, nici vorbă, da’ ce-ţi veni?
– Păi, păi, păi (aşa se bâlbâie ea când e tulburată) mergeam spre casă şi am vrut să scurtez prin curtea liceului şi când mai aveam 10 metri m-a văzut badigardul şi m-a întors din drum, că cică nu am voie pe acolo că nu sunt liceancă, pentru că şi-a dat el seama că nu sunt!
– Bine, zic, dar erai fardată strident?
– Nu, zice, doar ştii că nu obişnuiesc.
– Şi nici nu păşeai aşa în figuri?
– Nu.
– Dar pieptul, zic, era într-un corset, ceva…?
– Adică?
– Adică aveai ţâţele în gât?
– Nu.
– Şi buricul era la vedere?
– Nu înţeleg de ce tot pui întrebările astea, zice, ştii doar că nu e stilul meu.
– Păi s-atunci, pe cine crezi tu că păcăleşti că eşti liceancă, cu dupies, fără teneşi cu blăniţă roz, cu geantă de culoare uni şi fără pungă de cadouri ca accesoriu pentru cărat senvişul, mărul şi iPhone-ul, fatăăă?! Vezi, zic, cum te-ai dat de gol? Pun pariu că nici măcar nu i-ai comentat ceva, nici de morţi şi nici de mă-să, şi nici nu l-ai băgat undeva!