Acesta este un dialog imaginar cu scriitoarea germană de origine română Herta Müller, câștigătoare a premiului Nobel, şi vom vorbi despre…
Herta: Șșșșșșt!
Herta o înhață pe Nadia, o trântește pe un scaun și închide ușa în urma ei. Apoi se uită bănuitor în dreapta și-n stânga.
Herta: Cine mai e cu tine?
Nadia: Nimeni, doar eu.
Herta o țintuiește pe Nadia cu privirea-i albastră de guvernantă severă.
Nadia: Pe bune. Jur pe roșu. Să mă mănânce purecii dacă mint.
Herta: Cine o să mai afle ce-am vorbit cu tine?
Nadia: Păi, toți ăia care îmi citesc blogul. Dar nu sunt prea mulți. Sunt jenant de puțini. Pe cuvântul meu.
Herta (strâmbă din nas): N-am încredere în nimeni. Mă rog. Despre ce vrei să vorbim?
Nadia: În primul și-n primul rând, aș vrea să vă felicit că l-ați făcut KO pe Liiceanu când ați vorbit cu el la Ateneu. Nu pot să-i sufăr pe Liiceanu, Patapievici şi Manolescu, sunt nişte închipuiţi. În concluzie, felicitări, doamna Müller!
Herta: Scutește-mă cu lingușelile astea securistice. Altceva?
Nadia: Păi, să vorbim despre cartea dvs. Animalul inimii, intitulată în engleză Țara prunelor verzi, astfel încât posedând și varianta în engleză inițial am crezut că e altă carte și m-am prins abia după vreo 20 de pagini.
Herta: Personajul principal este o tânără germană, fiica unui fost soldat SS, care locuiește într-o dictatură și pleacă din satul natal la oraș, la facultate. Aici se simte din ce în ce mai zdrobită de statul polițienesc și…
Nadia: Mă scuzați că vă întrerup, e vorba de o autobiografie?
Herta: E un roman, domnișoară, nu știi ce-i acela un roman?
Nadia: Ba da, ba da. Iertați-mă, și, vă rog, continuați.
Herta: Mediul în care trăiește eroina noastră este absolut apăsător. Atâta ipocrizie, supraveghetori la tot pasul, oameni mușcând din friptură ca animalele, sau ciopârțind-o cu lingura, pentru că nu existau furculițe și cuțite…
Nadia: Nu erau furculițe?
Herta: Nu.
Nadia: Nici cuțite?
Herta: Nici.
Nadia, dezolată: În toată România comunistă nu exista un set complet de tacâmuri. Doamne! Am auzit eu că era rău, dar nu mi-am imaginat că era chiar în halul ăsta…
Herta: Domnișoară, ți-am mai zis, un roman nu e ca un reportaj jurnalistic, chiar dacă e inspirat de realitate, e ficționalizat…
Nadia: În fine, să trecem mai departe.
Herta: Eroina noastră locuia într-o cameră a căminului studențesc cu alte patru fete, care își aplicau cu scobitoarea tușul de gene improvizat, pentru că nu exista rimel adevărat, și cântau în timp ce-și aranjau rochiile și ciorapii…
Maria Tănase: Mi-o zis mama că mi-o da, văleleu, văleleu, Zestre când m-oi mărita, văleu, văleu, văleleu/ 20 de perne mici, văleleu, văleleu, toate pline de furnici, văleu, văleu, văleleu.
Nadia: Fetele de la cămin cântau d-ale Mariei Tănase.
Herta: Da. Apoi una din ele a fost sinucisă pentru că se culca cu un baștan și protagonista și-a dat seama pentru prima dată cu adevărat de putreziciunea regimului dictatorial. A ieșit să se plimbe noaptea și să asculte vântul… (îi face un semn Mariei Tănase)
Maria Tănase: Aseară vântul bătea, badea-n brațe mă strângea, /De-ar fi bătut vântul mult, m-ar fi strâns de m-ar fi rupt.
Herta: Și s-a gândit la capcana în care trăiește. În cele ce urmează s-a împrietenit cu alți trei tineri germani și împreună citeau cărți subversive și recitau poezii subversive. Securitatea era pe urmele lor, îi interoga și îi tortura din când în când. Eroina noastră s-a dus într-o zi la râu…
Maria Tănase: Mă dusei, păi mă dusei să trec la O-o-lt. Cu a mea, cu a mea, cu a mea mândră cu tot.
Herta: Și s-a gândit să se înece, dar s-a răzgândit. Prietena ei cea mai bună, Tereza, s-a îmbolnăvit de cancer, iar doi dintre prietenii ei nemți au fost și ei sinuciși. Eroina noastră însă a reușit să emigreze cu bine în Germania.
Nadia: Și cei rămași în țară i-au cântat Cine iubește și lasă, presupun.
Herta: Da. (face semn către Maria Tănase)
Maria Tănase: Cine iubește și lasă, cine iubește și lasă, Dumnezău să-i dea pedeapsă…
•
Nadia: Bine, m-am lămurit. Să trecem la Regele se înclină și ucide.
Herta: Aceasta este o colecție de eseuri autobiografice despre viața mea, tânără germană, fiică a unui soldat SS, născută și crescută în dictatura comunistă. Am plecat din satul natal la oraș, unde m-am simțit tot mai zdrobită de dictatura statului polițienesc, eram interogată și torturată, doi dintre prietenii mei au fost sinuciși, prietena mea cea mai bună, Jeni, bolnavă de cancer, a…
Nadia: Stați, stați. E aceeași poveste pe care am auzit-o adineauri, fără Maria Tănase.
Herta: E povestea vieții mele.
Nadia: Dar mai devreme ați zis că nu e o autobiografie.
Herta: Aceea nu era, dar era inspirată de…
Nadia: Era exact aceeași chestie! Ce rost are să spui același lucru de două ori?
Herta: E o poveste importantă, care trebuie spusă, nu trecută sub tăcere, domnișoară. Te rog să citești și acest articol în care povestesc exact ce mi-a făcut Securitatea și încă îmi face, o simt mereu suflându-mi în ceafă!
Nadia: Interesant. Dar nu puteați să-mi spuneți să citesc direct articolul și să nu mai pierd vremea cu cele două cărți? Ce rost are să citești același lucru de mai multe ori?
Herta: Nu înțelegi că ororile comunismului românesc trebuie demascate?
Nadia: Ba asta înțeleg.
Nadia ia o pauză în care tace și cugetă adânc.
Nadia: Altceva nu înțeleg. Dacă prietenii sinuciși și bunicul care juca șah și i-a crescut iarăși părul de la frunze de nuc și tatăl din SS și toate alea sunt adevărate, atunci ați vorbit serios și cu furculițele și cuțitele?
Herta: Cu asta ai rămas tu din tot ce ți-am spus?? Dar Securitatea? Dar interogatoriile? Dar…dar…
Nadia, împăciuitoare: My dear, you have an obsession.
Nadia o mângâie pe Herta pe păr ca să o mai liniștească un pic, apoi pleacă să o sune pe maică-sa și să o întrebe dacă existau cuțite și furculițe în comunism.