Julius Constantinescu
Una dintre capcanele funcţiei de şef este aceea că trebuie să ştii în orice moment unde sunt subordonaţii tăi. Eu am aflat-o abia după ce fusesem numit şef al departamentului de Investigaţii la Transilvania Jurnal – prima mea funcţie de şef.
Cei doi reporteri pe care îi aveam în subordine erau Dan Ielciu (Maître, pentru prieteni) şi Ambrus Bela. Ambii erau imposibil de localizat. În primul rând fiindcă pe vremea aia nu aveau telefoane mobile, dar mai ales pentru că obişnuiau să se documenteze în cârciumi ferite, unde nu-i cunoştea nimeni. Nici măcar sistemele de localizare prin satelit n-ar da probabil vreun rezultat cu ei – dacă n-au reuşit să-l găsească pe Bin Laden, chiar nu văd cum i-ar putea găsi pe bătrânii lui maeştri.
Cam la o lună de la triumfala promovare, căutam deja cu disperare să scap de funcţie.
– Danciule, i-am zis directorului, statul ăsta la birou mă omoară. Mi-e dor să merg pe teren. Vreau să muncesc!
Nici acum nu ştiu de ce n-a mers.
Am schimbat strategia şi l-am convins până la urmă că adevăratul motiv pentru care Ielciu calcă atât de rar prin redacţie este acela că s-a simţit jignit că n-a fost pus el şef la Investigaţii – era cel mai în vârstă dintre noi şi, deci, cel mai îndreptăţit. Şi mi-am oferit cu generozitate demisia din funcţie:
– Eu sunt tânăr, am tot timpul să fiu şef.
Iniţial, Maître a căzut şi el în capcana măririi, luându-şi cu mândrie în primire noua funcţie. Rezultatul imediat a fost acela că Ambrus a devenit brusc prietenul meu cel mai bun; în acelaşi timp, Ambrus i-a descoperit lui Maître o mulţime de defecte dintre cele mai mari, care până atunci îi scăpaseră.
Maître a jucat murdar: folosindu-se de avantajul vârstei, şi-a descoperit curând nişte probleme de sănătate. Nu-mi mai aduc bine aminte, dar mi se pare că a mers până într-acolo încât a pretins că ar fi avut un preinfarct. Prin urmare, Ambrus a fost numit în contumacie şef al departamentului de Investigaţii. Zic în contumacie pentru că, aflând de preinfarctul suferit de Maître, n-a mai călcat deloc prin redacţie – şi-a trimis textele prin fax şi a pus-o pe nevastă-sa să sune la redacţie şi să anunţe că e bolnav.
În cele din urmă, Ambrus a fost nevoit să se facă bine, fiindcă pe vremea aia nu existau carduri, salariul se lua de la redacţie. Eu şi Ielciu l-am întâmpinat cu toată consideraţia de care eram capabili, salutându-l cu servilism pe noul nostru şef. Cu o mină linguşitoare, Maître i-a spus:
– Şefu’, mi-am permis să vă şterg biroul de praf. Sper să nu vă supăraţi.
După care ne-am îndreptat amândoi spre uşă.
– Bă, a sărit Ambrus de pe scaun, aşteptaţi-mă şi pe mine să-mi iau salariul, că vin şi eu.
Din uşă, i-am comunicat că personal nu încurajez relaţiile dintre şefi şi subordonaţi, ele nefiind bazate pe sinceritate. Cât despre Maître, i-a retezat-o scurt:
– Ne pare rău, dar noi nu ieşim cu unguri.