Vlad Petreanu
La firma la care lucrez au fost montate, nu demult, două automate: unul dă snack-uri, celălalt băuturi. Când sunt bine dispuse.
Deşi ştiu că riscă să rămână nu doar înfometaţi şi însetaţi, ci şi fără bani, oamenii continuă să manifeste o atracţie irezistibilă faţă de aceste maşinării. De fiecare dată când trec prin hol, unde sunt amplasate automatele, asist la câte o scenă violentă. Colegii îşi julesc bocancii şi îşi scrântesc degetele de la picioare dialogând cu maşinăriile. Colege de un metru juma’ înălţime se atârnă cu toate cele 30 de kile ale lor de aceste cutioaie altfel de neclintit, convulsionându-se pe geamul în spatele căruia se află napolitana arestată – sau sticksurile, sau cutia de cola, sau ciocolăţica rom, senzaţii tari, să-nnebuneşti.
Omu-şi îşi pierde minţile ca la ruletă, vă spun, văzând cât de aproape a fost să câştige biscuiţii ăia nenorociţi. Unii-şi joacă tot măruntul, apoi se umilesc prin regie, prin grupurile de montaj, să mai facă rost de-o fisă, de-o bancnotă.
Maşinăriile acestea au o capacitate aproape supra-naturală de a stârni violenţa celor care intră în contact cu ele.
Eu, unul, mă consider un tip paşnic. Încă n-am omorât pe nimeni, şi chiar ţin sub control asta, pentru că nu mă mai uit la talk-show-uri. N-am spart dinţii nici unui mitocan în trafic – asta e, regretele sunt acum tardive. Dar automatele de snackuri şi băuturi de la parter mă transformă. Când m-apropii de ele, încep să fredonez Thriller. Mă mişc sacadat, privesc intens, fix. E de la concentrare, desigur.
Maşinăria mi-a reţinut ieri, abuziv, o ciocolăţică (de când nu mai fumez, ciocolata e vitală). În 5 secunde, eram atârnat de cutioi, convulsionându-mă pe geam, cu toate cele 100 de kile ale mele. Dă-mi ciocolata, mişelule, îţi arăt eu ţie!
Când am obosit, i-am oferit paznicului şansa de a declanşa, împreună, jihadul petrenian, un iureş formidabil, devastator, purificator împotriva tuturor automatelor păcătoase de snackuri şi băuturi.
– Mă, auzi, nu vrei să-i spargem geamul? Aduc eu o bordură de-afară.
Omul s-a uitat la mine şi a zâmbit. A zâmbit, complice, încurajator, solidar, cu o sclipire în priviri. A dat să se ridice de la birou, L-am văzut strângând pumnul, i-am văzut încheietura albindu-se. Apoi, a dat cu ochii de camera de supraveghere de pe tavan – Ochiul Maşinii, urmărind, tăcut, sticlos, umanii de pe podea. Încet, chinuitor de lent, colegul a lăsat privirea-n jos. Încă nu, încă nu.
Încă n-a sosit momentul, dar se-apropie. Pregătiţi-vă pentru eliberarea ciocolatelor, bombonelelor de M&M’s, cutiilor de cola, croissantelor cu vanilie şi conservanţi, ceaiurilor chimice de piersici şi lămâi.
Răzbunarea va fi dulce – la propriu.