Ionuţ Şendroiu
Dacă ziua de Sfântu’ Ion m-ar fi surprins în România, m-aş fi întâlnit cu nişte prieteni, aş fi băut nişte sticle şi aş fi povestit nişte prostii. Deoarece anul ăsta, de 7 ianuarie, trebuie să fiu la serviciu, m-am gândit să postez pe DC una din poveştile mele clasice de bere. Cum ar fi aia de la Amsterdam, cu taxi-ul.
– Unde mergeti? întreabă şoferul, în engleză, pe cel mai natural ton din lume.
– La hotel, răspund pe cel mai natural ton de care eram capabil în momentul ăla. După care, STOP! Mandibula mi-a rămas în aer. Am realizat că nu voi putea pronunţa numele hotelului, nici dacă ar veni Sfântul Duh şi mi l-ar şopti la ureche, pe silabe.
– Poate vă amintiţi numele străzii, înceracă taximetristul, fără prea mare convingere. Probabil că aşa li se cere şoferilor de taxi în Olanda, la acordarea licenţei. Dacă este evident că pasagerul nu poate pronunţa numele hotelului, să îl întrebe de stradă. Cele 48 de litere care formau numele străzii îmi dansau în cap. Nu eram sigur însă dacă începe cu SKJ sau cu SJK şi nici căte J-uri conţine în total: 14 sau doar 12. Nu că ar fi contat, limba mea refuza oricum să conceapă că un astfel de cuvânt poate fi pronunţat de către o fiinţă de pe Terra.
– Încercaţi să îl scrieţi, insistă şoferul, întinzându-mi un pix şi o filă de block-notes. Era foarte amabil, dar avusesem o zi grea. Skunk-ul pe care îl trăsesem în Siberia coffeeshop mă lipise de scaun. M-am dezlipit cu un joint de Purple Haze, o iarbă high, pe care l-am fumat la poştă, şi totul ar fi fost bine dacă firma de la Tatanka Coffeeshop nu s-ar fi văzut atât de provocator prin halbele mânjite de spumă. Totuşi, poate că nu ar fi trebuit să luăm şi ciupercuţe, zic acum, văzând cum vibrează hârtia întinsă de şofer, parcă ar fi vie.
Un grup de feţe izbite de alcool şi iarbă în diverse combinaţii şi-au lipit nasurile de geamurile taxi-ului. Nu înţelegeau, probabil, dacă tocmai am venit sau vrem să plecăm. O roşcată ce se clătina desculţă cu pantofii într-o mână şi cu un pahar în cealaltă mi-a amintit subit că asfaltul e rece şi umed ca banchiza polară şi că nu, nu vreau să cobor din maşină.
– The Doors Coffeeshop! exclam, pe un ton de Evrika! Fiorul de gheaţă pe care mi l-au provocat degetele vinete ale clubber-iţei îmi declanşase flash back-ul salvator: literele mov de la The Doors, sclipind în capătul străzii pe care se afla … HOTELUL.
– Sunteţi sigur!?!? Taximetristul a făcut cea mai lungă faţă pe care am vazut-o eu vreodată (deşi vă jur că mai mult de un sfert de brownies nu am gustat), dar a demarat totuşi …
Probabil că morala creştină, combinată cu damful şi privirea mea îi spuneau că nu sunt genul de client care trebuie lăsat în faţa unui coffeeshop. Şi totuşi, comanda e comandă. Mi-a luat banii cu aerul lui Pillat din Pont.
Dacă l-ar fi văzut El Greco, ar fi fost invidios …
Şi noi am crezut acelaşi lucru citind textul, dar Şendroiu a fost suficient de precaut să ne trimită şi dovada că firma era, întra-adevăr, vopsită în mov.