Julius Constantinescu
„Ei, câtă mizerie poate să facă?”, am socotit, cântărind cu privirea canciocul din mâna meşterului, umplut doar pe jumătate cu chit. Pe faţa sa se putea citi o sănătoasă poftă de muncă şi dorinţa cât se poate de sinceră de a termina în cel mai scurt timp de fixat cele două plăci de faianţă. Căci, la drept vorbind, cam asta era toată lucrarea pentru care îl angajasem.
La capătul a trei ore de muncă asiduă, Dumnezeu a fost bun cu mine şi mi-a curmat suferinţa, fiindcă sunt pe deplin convins că entuziastul meşter nu ar fi reuşit niciodată să termine fără un consistent ajutor divin.
Nici acum nu-mi explic în ce mod meşterul cu pricina a produs bubuiturile cumplite care s-a auzit din bucătărie preţ de trei ceasuri doar cu ajutorul unei mistrii şi a unui şpaclu, orice alt om având nevoie pentru asta de o cantitate apreciabilă de dinamită.
„Ei, sunt drepte, nu?”, mi-a prezentat cu mândrie rezultatul muncii sale, obţinut în cel mai scurt timp. Am admis că plăcile sunt într-adevăr drepte şi m-am abţinut să fac obsevaţia că i-ar fi fost imposibil să le pună şi altfel, de vreme ce plăcile fuseseră practic fixate în locul unora vechi care se spărseseră.
Dar nici viteza uluitoare de lucru, nici capacitatea de a produce zgomot aveam să constat că nu era cea mai de seamă însuşire a sa. Talentul său nepreţuit consta în aceea că, practic, putea produce mizerie în cantităţi nelimitate. Se pare că, din jumătatea de cancioc de chit destinată lipirii celor două plăci, îi rămăsese suficient cât să acopere întreaga bucătărie cu un strat alb şi lipicios de grosimea unui deget şi să producă o duzină de grămezi de moloz, să mâzgălească pardoseala din baie cu un soi de noroi amestecat cu câlţi şi, în fine, să aştearnă pe fundul căzii un pat de pietriş, nisip, mâl şi alte materiale ce formează în mod obişnuit aluviunile aduse de ape curgătoare. Mi-a fost imposibil să înţeleg cum a reuşit să facă mizerie şi în încăperile în care n-a intrat şi, mai ales, cum de nu se găsise nimeni până acum să-l ucidă.
Mi-a luat o jumătate de zi să fac curat în urma lui şi am scos afară atâta moloz că aş fi putut ridica alături încă o bucătărioară din el. Dacă estimările mele sunt corecte, e posibil ca piramidele lui Khafra şi Menkaura să fi fost ridicate din molozul rămas de la meşterii lui Cheops.
Întâmplarea cu meşterul mă face să cred că legendele cu privire la lucrătorii ucişi pentru a nu divulga locul în care au construit mormintele regale sau legenda meşterului Manole sunt pure fantezii. Probabil, cronicarul s-a jenat să noteze: „Văzând Măria Sa molozul lăsat în urmă de Manole, a poruncit pe dată să i se ia scările şi să fie lăsat a-şi sfârşi zilele pe acoperiş, servind aiasta drept pildă altor meşteri care vor dori pe viitor să facă la fel ca dânsul”.