Ionuţ Şendroiu
Restaurantul Zambeze, Luanda.
Patru albi coborâm în parcare să fumăm, aşteptându-l pe şofer să tragă maşina. Ochii curioşi ai unei fetiţe luceau din spatele unei roţi de toyotă. Patru albi deodată, unul lângă altul, scoteau fum pe nas la câţiva paşi de ea! Mărgele colorate, scorojite precum oja unei chelneriţe la sfârşitul programului, îi înveseleau codiţele afro. Părea coafura unui personaj de desene animate, care tocmai şi-a băgat degetele în priză.
Unul dintre noi îi întinde o pară.
O pară luată din fructiera de pe masa restaurantului nostru fiţos.
Era o pară din aia de supermarket, colorată în verdele ăla perfect, de supermarket şi învelită în genul ăla de ţiplă în care se învelesc fructele la supermarket.
Ţinându-se cu o mână de ţeava de eşapament a toyotei, fetiţa întinde cealaltă mână spre pară. Nu cred că avea mai mult de 3 ani, aşa că a trebuit să se întindă destul de serios, dezvăluind treptat, din spatele roţii, mai întâi un genunchi zdrelit băieţeşte şi apoi un colţ din rochia purpurie, croită rudimentar. O rochiţă improvizată, probabil, din eşarfa cu care mama ei o cărase în spate, până să înceapă să meargă.
Un chicot scurt a ars aerul, în secunda în care degetele fetiţei s-au întâlnit cu para.
Atingerea plasticului a electrocutat-o! Din întregul univers au rămas doar ea şi … obiectul primit de la albi.
A aruncat para pe jos cu un gest precipitat şi i-a tras un şut. Fructul s-a rostogolit prin praful roşiatic circa un metru, apoi şi-a schimbat brusc traiectoria. Un nou ţipăt a marcat acest miracol.
Urmat de un nou şut şi mogâldeaţa desculţă a dispărut după para ei săltăreaţă, printre jeep-urile din parcare.
– Africanii ăştia nu înţeleg deloc conceptul de packing & delivery, a filozofat Matt, strivind chiştocul în praf …