Julius şi Pircă
Dacă aţi intrat vreodată într-un magazin care nu e doar de pantofi şi hăinuţe (dacă nu, nu-i nimic, de aia există bărbaţi), aţi observat că există două tipuri de angajaţi: vânzătoarele, care formează elita, şi restul, plebea, care schimbă termenul de garanţie pe cârnaţi, bagă pâinea în pungă ca să nu mai fie bună şi crocantă şi caută în spate să vadă dacă mai e suc la 2,5 L.
Încă de la prima oră a dimineţii, angajatul de la supermarket are o faţă de zici că l-a pus cineva să dea căcatul cu lopata. Chiar şi sclavii care munceau la piramide păreau mai veseli – măcar ei ştiau că la un moment dat nepoţii lor or să vadă piramida gata, pe când angajatul de la Mega ştie că nu se va termina niciodată pâinea de băgat în pungi de plastic sau cremvurştii vechi de înlocuit cu unii proaspeţi. E un fel de Sisif – munca lui constă în a împinge la nesfârşit paleţii între raioane ca să ajungă mai repede cu detergentul la raft (practic, e ca un corporatist, doar că, în loc să facă excel-uri şi prezentări în PowerPoint, bagă pâinea în pungi).
Ceva mai bine decât angajaţii de la Mega o duc cei de la hipermarket-uri. Nu că munca lor ar fi diferită, dar sunt mai mulţi şi, dacă ceva nu s-a făcut sau s-a făcut prost, pot împrăştia vină. Mai e şi magazinul mare, aşa că se pot ascunde mai uşor după o stivă de-aia mare de produse la promoţie ca să stea. Plus că sunt arondaţi la câte un raion, dacă-l întrebi pe vreunul unde sunt pijamalele, îţi răspunde imediat că el e de la raionul de chiloţi bărbăteşti, de unde să ştie unde sunt pijamalele? Pe când la Mega, lucrurile sunt clare: “Geta, du-te şi bagă pâinea aia în pungi”.
La magazinele mai mici, în fruntea ierarhiei e ajutorul şefului. Stă toată ziua la o bere în faţa magazinul cu clienţii fideli, dat fiind că n-are voie să se atingă de casă sau de preţuri pentru că se ştie că fură. El poate chiar i-ar ajuta pe clienţi, dar cum, dacă nu intră în atribuţiile sale? Cea mai mare plăcere a lui e să-l întrebi dacă au un produs care nu se vede pe rafturi, fiindcă atunci se poate duce în spate să vadă dacă au – odată ajuns acolo, fie trage un gât de bere, fie se culcă direct. În schimb, deşi în magazin nu face absolut nimic, în sarcina lui cade cea mai umilitoare muncă la poate fi pus un angajat – să spele trotuarul din faţa magazinului. Are însă noroc că îşi poate scoate pârleala stropind fiecare client care intră în timpul ăsta.
Comun pentru toţi aceşti angajaţi este faptul că pentru ei cumpărătorii sunt un fel de paraziţi care nu fac altceva decât să-i încurce şi să trăiască pe spinarea lor. De regulă, blochează jumătate din magazin ca să pună ca lumea nişte cutii de scobitori, dar, dacă ar fi după ei, ar închide pentru totdeauna magazinul şi ar face frumos înăuntru.