Ovidiu Eftimie
Un amic mă instigă: bă Eftimie, de ce nu scrii o carte, că talent ai? Mă gândesc vreo câteva secunde şi imi dau seama: am un subiect de carte, ceva foarte fain, e timpul să o scriu. In definitiv, am stat o la o bere acu’ un an cu un şef de pe la Humanitas şi am destul lucruri în comun cu Jaroslav Hasek. De exemplu, amândorora ne place berea cehească.
Aşa că de sfintele sărbători de paşti ale creştinilor am decis să nu fac nimic tradiţional şi să scriu o un roman care va zgudui din temelii lumea literară românească. (Fac aici o paranteză pentru a-l omagia pe colegul meu Radu Pircă).
În Vinerea Mare am ajuns devreme acasă şi am schiţat, în mare, romanul. De scris urma să o fac a doua zi, nu e bine să ne grăbim cu muzele. În Sâmbăta Mare am schiţat încă o dată ideea romanului, mi se părea de-a dreptul perfectă. Este vorba de un roman semirealist care ironizează societatea românească actuală cu armele satirei politico-sociale.
Pe la prânz deja gândisem vreo două prefaţe la roman şi o postfaţă, în care explicam factorii social-economici care au dus la scrierea acestei cărţi, izvoarele mele literare, de ce admir scriitorii cehi şi multe aletele. Pe seară deja vedeam coperta cărţii mele la televizor, legată în piele ecologică, în cadrul colecţiei Adevărul, aia cu 100 de cărţi pe care merită să le ai în bibliotecă.
Dis-de-dimineaţă în Duminica Mare vedeam deja romanul meu la Cărtureşti iar eu eram înconjurat de studente la litere care îmi cereau autografe şi mă întrebau când o să scriu un roman realist bazat pe viaţa doctorului Şendroiu, acest Henry Miller al platformelor petroliere din Angola. În timp ce lumea pleznea ouă, eu visam deja la interviurile pe care urma să le dau în urma lansării volumului, cerându-mi scuze în faţa redactorului de la Radio România Cultural dacă mă repet, dar fusese o săptămână grea în care numai asta am făcut. Spre seară vedeam deja cum Dan C. Mihaiescu lăuda prospeţimea scriiturii mele, iar Daniel Cristea Enache se întreba într-un articol în Dilema unde a stat până acum un asemenea Tolstoi al literaturii semirealiste. Manolescu, în schimb, era încă circumspect, nu prea îmi plăcea.
Luni de dimineaţă, împreună cu Filip Florian, beam cafele, fumam pipe şi discutam despre cum Mircea Cărtărescu a ajuns un fel de Tudor Chirilă al literaturii române. În 1996 amândoi erau talentaţi da’ acum parcă nu mai au snagă în ei. Totodată criticam felul în care scriu fraţii Vakulovski, pe care-i consideram un pic lipsiţi de substanţă. Luni pe la amiază deja ma gândeam la al doilea roman, cel care urma să ia premiul Pulitzer în acelaşi an în care a fost ecranizat sub regia lui Peter Jackson (al doilea roman e ceva mitologic, mişto). Cu banii din drepturile de autor îmi cumpărasem o insuliţă în Caraibe, cu un mic far în care mă închideam ca să-mi scriu memoriile şi să trag cu puşca după pescăruşi. Începusem să refuz interviurile şi premiile acordate de diverse universităţi de prestigiu pentru că mă plictiseau.
Cum până marţi pe la prânz n-am scris absolut niciun rând din romanul de care povestesc, mi-am dus copilul la creşă şi m-am dus la serviciu că, dacă stăm să ne gândim bine, deşi suntem la fel de talentaţi, diferenţa între mine şi Tolstoi este că el era putred de bogat iar eu nu şi trebuie să muncesc pentru bani. Cred că o să-l scriu totuşi weekendul viitor, asta dacă nu mă duc cu ăla micu’ în vizită la bunici sau nu trebuie să repar ceva prin curte.