Radu Pircă
Fiindcă e week-end, e cultură, ca să vă mai relaxaţi după vertijul intelectual produs de castrawurstul lui Eftimie. Am fi vrut să vă oferim o recenzie de carte, dar din păcate Pircă citeşte ceva care a avut ultima ediţie prin 1840, Eftimie – probabil nişte Joyce, ca să-şi găsească inspiraţia, Şendroiu – “60 de trucuri ca să-ţi satisfaci piratul angolez” iar Julius n-are timp să citească fiindcă scrie încontinuu ca să vă distreze pe voi, nesătuilor. Aşa că am decis să publicăm o recenzie lungă, plicticoasă şi doctă de joc pe calculator primită de la un cititor. Am vrea să fie foarte clar că nu e scrisă de niciunul dintre noi, fiindcă jocul, Napoleon Total War, abia a apărut în State. Nu că ne-ar acuza cineva că l-am luat de pe DC++, doar n-am vrea să creadă soţiile sau prietenele noastre că noi ne jucăm când sunt ele acasă în loc să ne gândim la ele (la jocurile vechi e mai simplu putem pretinde că le jucam când eram cu fostele, pentru că de alea nu ne plăcea).
Jocuri reuşite pe calculator s-au făcut despre cam orice subiect, afară de războiele napoleoniene. Din păcate, nici Napoleon Total War nu face excepţie – nu e un joc prost, pur şi simplu nu e un joc bun despre acea epocă. Producătorii de jocuri (la fel ca şi cei de film, de altfel) nu reuşesc să scoată ceva ca lumea din perioada Revoluţiei şi a Imperiului – şi nu din cauză că le e greu să convingă chiar şi un calculator idiot că armata franceză a putut avea victorii, ci pentru că pe cât de interesantă a fost perioada napoleoniană, pe atât de plictisitoare erau bătăliile din epocă. Deşi la Iena sau Wagram (pentru necunoscători – e vorba de bătălii câştigate de francezi împotriva nemţilor în realitate, chiar dacă pare ceva scos din imaginaţia scenariştilor de la Hollywood) a fost în joc soarta unor imperii, bătăliile în sine erau foarte plicticoase (cam ca acest text). Ca să înţelegeţi, gândiţi-vă la tenis: e groaznic de neinteresant dacă te uiţi, dar e foarte antrenant dacă îl joci (într-o bătălie e şi mai interesant, dat fiind că rişti să-ţi zboare o ghiulea capul sau să păţeşti alte asemenea accidente pe care le poţi povesti prietenilor la bere ani buni după aceea). Cam la fel a fost, de pildă, şi pe câmpul de luptă de la Wagram: gândiţi-vă doar că recruţii erau antrenaţi doar de colegii lor mai experimentaţi pe drumul dintre satul de unde erau luaţi la oaste şi până pe câmpul de luptă; că în majoritatea armatelor soldaţii nu ştiau să tragă la ţintă, ci li se explica doar direcţia în care trebuie să tragă şi că puşca se ţine cu partea lemnoasă spre tine şi cu cea metalică spre duşman; şi că cea mai bună soluţie pe care a găsi-o chiar şi geniul tactic al lui Napoleon pentru bătălia sus-menţionată a fost să facă o grămadă mare de infanterişti pe care s-o arunce spre tunurile inamice. Ei bine, Napoleon Total War nu reuşeşte să simuleze nimic din haosul şi măcelul îngrozitor de pe câmpurile de luptă ale epocii. Soldaţii sunt disciplinaţi, trag decent de bine şi de obicei îi nimeresc pe generalii inamici fix în cap (în realitate, în peste două decenii de războaie ale Revoluţiei şi Imperiului un singur comandant a fost doborât de un lunetist), tunurile nu seceră coloane întregi de infanterie şi nici nu se pune problema ca răcanii să nu ştie să-şi folosească puştile (deşi în istorie ultimele leaturi de soldaţi ai lui Napoleon nu mai apucaseră să afle şi cum se apasă pe trăgaci şi-şi foloseau armele pe post de pari, fiind nişte duşmani periculoşi doar pentru o posibilă armată de vasluieni). De-a lungul timpului au existat câteva jocuri care au reuşit să redea destul de bine acest haos – Fields of Glory, seria Battleground, Austerlitz: Napoleon’s Greatest Victory sau Crown of Glory; toate au reuşit, de asemenea, să fie atât de plicticoase încât e de mirare că n-au primit premiul “Cristian Pîrvulescu”.
Un alt defect major al lui Napoleon Total War (hai să-i zicem NTW, că mi-e lene să scriu, da?) e că bătăliile sunt foarte mici. Pe un câmp de luptă din joc încap doar vreo mie-două de oameni, ceva pentru care Napoleon nici nu s-ar fi sculat din pat. Există şi posibilitatea de a multiplica soldaţii dintr-o unitate, doar că pentru asta trebuie să vă jucaţi pe un calculator de la NASA, fiindcă NTW mănâncă resurse în disperare. Asta nu înseamnă că bătăliile nu sunt antrenante; ci pur şi simplu că nu prea au legătură cu cele din epoca pe care ar trebui să o simuleze – cu toate că producătorii s-au abţinut să includă unităţi fanteziste, gen ninja romani din Rome Total War. Dacă vreţi să vedeţi mii de soldaţi murind pe câmpul de luptă fără să vă crape hardul, puteţi încerca Cossacks 2 (deşi eu l-am găsit imposibil de jucat dacă nu eşti caracatiţă). De asemenea, în NTW partea de strategie (care era de fapt punctul forte al lui Napoleon, nu tactica) e redusă la minim: nu e foarte complicat să pui pe picioare o armată şi nu trebuie să-ţi baţi deloc capul ca să o hrăneşti, să-i faci rost de praf de puşcă, cai, femei uşoare de bulănit sau hărţi ale teritoriului pe care-l va cuceri. În realitate, chiar şi în zilele noastre militarii sunt încă paralizaţi de complexitatea regulamentului de gardă, dar’mite de problemele logistice. Dacă chiar vreţi un joc unde să vă bateţi capul în mod realist cu toate aceste chestii, puteţi fie să vă lansaţi într-o frumoasă carieră de plutonier de companie, fie să jucaţi Napoleon’s Campaigns sau Empire in Arms. În concluzie, NTW ca joc de strategie istoric e cam ca Dinamo în primăvara europeană. Nu e infect ca Imperial Glory, e chiar mai bun ca Empire Total War şi se vede că e făcut cu grijă, dar n-are nicio treabă cu Napoleon.
O altă problemă a jocului este partea de administrare a imperiului. Dacă la începuturile seriei Total War tot ce contau erau bătăliile, în NTW guvernarea vă ocupă 90% din timp. Trec peste faptul că unele lucruri sunt complet nerealiste (multe ţări încep jocul fără drumuri – ce dracu’, e totuşi Europa în 1805, nu România în 2010; e mai uşor să faci un teatru în Novgorod decât un gater unde să-şi taie mujicii lemnele); problema e însă că, în opinia mea, jucătorul trebuie să ia ceva mai multe decizii administrative decât un împărat din secolul al XIX-lea. Napoleon, Francisc sau ţarul Alexandru aveau nişte birocraţi, uneori competenţi, întotdeauna corupţi, în seama cărora lăsau imperiile; ei se mulţumeau să semneze actele oficiale fără să le citească fiindcă, să fim cinstiţi, era mult mai amuzant să se joace cu soldăţeii. Chiar dacă Napoleon are renumele că ar fi cunoscut toate problemele administrative ale Franţei, miniştrii săi spun că înainte de şedinţele de Guvern citea repede câte ceva despre ceea ce urma să se discute şi după aceea se dădea mare. Important pentru împăraţi era să existe cineva care să le facă rost de bani ca să se mai poată juca cu soldaţeii un pic – în cazul lui Napoleon, Gaudin, ministrul de finanţe şi singurul membru al Guvernului pe care Bonaparte nu l-a demis niciodată, fiindcă tot timpul găsea de unde să scoată bani de-o bătălie mică, ceva. E, în NTW o să trebuiască să cam citiţi toate actele alea plicticoase pe care el nu le-a citit înainte să dea cu băţul, să decideţi dacă în Iaşi o să se construiască o fabrică de arme sau o piaţă (vă spun eu: piaţă e mult mai bine, moldovenii nu sunt cunoscuţi drept oameni domoli, care nu pun mâna pe armă pe fondul consumului de alcool) sau dacă merită să îi trimiteţi un cadou luxos marelui duce de Oldenburg sau să-l cuceriţi. La un moment dat ai senzaţia că producătorii au uitat că se cheamă Total War, deci e un joc cu bătaie, nu cu funcţionari care completează formulare. Napoleon s-ar plictisi cu siguranţă şi ar băga un Call of Duty. În plus, dacă vă place să bibiliţi nişte statistici pe o hartă, Europa Universalis 3 şi Victoria sunt mult mai bune iar Crown of Glory are o diplomaţie infinit mai bine pusă la punct.
În concluzie, ceea ce nu prea par să fi înţeles nici producătorii Napoleon Total War, nici ai altor jocuri pe aceeaşi temă, e că epoca napoleoniană nu era interesantă datorită bătăliilor, ci a schimbărilor incredibile pe care le aduceau acestea. Într-o lume care încă se mai plângea de moştenirea odioasă a feudalismului, un băiat gras dintr-o familie mic-burgheză şi o mulatră au ajuns împăraţi peste jumătate din Europa, un copil de avocat din fundul Franţei a întemeiat dinastia regală suedeză, emigranţii polonezi au fost trimişi să pedepsească sclavii din Haiti şi cazacii ucraineni au cucerit Montmartre. Din păcate, NTW e al nu ştiu câtelea joc despre epoca lui Napoleon care nu reuşeşte să transmită nimic din acest spirit aventuros, ci mai degrabă din senzaţia că te afli în Administraţia Financiară Huşi.