Vivi Floricica
Mai țineți minte prima reclama la Cielo? Aia cu taurul? Mamăăă, și cum apărea mașina. Nu mai știu prin ce an era asta, dar îmi amintesc ca eram prin clasele primare. Oricum, dacă întrebai vreun copil de la mine de pe stradă ce mașină își ia când se face mare, zicea că Cielo. Eu chiar m-am ținut de cuvânt. Mă rog, când mi-am luat-o io nu mai era cine știe ce mașină.
Eh, după aia a apărut Espero. Altă nebunie.
Îmi amintesc că într-o sâmbătă ieșisem la joacă. Și cum ne jucam noi pitulatea, apare în capătul străzii o mașină. Urlă unul că e un Espero pe linia noastră si ies toți din ascunzători. Ne strângem grămadă lângă gard să vedem minunea.
Moaa, și mașina oprește fix în dreptul nostru. Un Espero alb cu un nene la volan, cel mai frumos Espero alb pe care l-am văzut în viața mea. Nenea de la volan a deschis ușor geamul și ne-a întrebat dacă știm unde stă tata. Da, mă! Pe tata! Ăștia se întorc toți și se uită la mine. Eu le șoptesc imediat: hai să-I spunem că stă în alt sat, să ne râdem. Mă gândeam ca n-are tata treabă cu ăsta. Și așa, i-am explicat omului că mai are de mers mult și bine. Ba chiar am făcut afacere bună, că am admirat și mașina cum a plecat din loc.
După faza asta a intrat fiecare în curte să spună și la alții. Când m-a auzit mama, l-a chemat imediat pe tata: ”Auzi ce făcu fii-ta!”. Și a început tămbălaul:” ‘ți-ar mucii ai dracu‘ să-ți fie, ăla era nașu’!”. De unde dracu’ era să știu io că ăla era nașu’, că nu-l văzusem niciodată? N-am luat bătaie că n-au avut timp. Am ieșit cu toții la poartă să-i tinem calea (nu aveam telefoane pe atunci).
S-a întors nașu’, într-un final.
Mai târziu am ieșit iar la copii: vedeți, bă, la cine a venit mașina?