Julius Constantinescu
După o perioadă de acalmie, conflictul cu atentatorul cu cerneală a reizbucnit cu şi mai mare violenţă. E un război psihologic total, la capătul căruia asociaţia de locatari va fi o ruină fumegândă. Înclin să cred că bătălia finală se va da pe culoarele Spitalului 9, unde, în fruntea unei coaliţii internaţionale, îl voi zdrobi definitiv pe acest dement şi-l voi exila pe o insulă izolată, unde îl voi otrăvi lent cu săpun, şampon şi gel de duş.
Până acolo, trebuie să fac faţă războiului bileţelelor. Mi le pune în uşă dimineaţa, când dorm. Reproduc câteva: “Nu mai tropăi încălţat prin casă nesimţitule”, “Duşul se face la ore normale nu la 11 noaptea oamenii dorm atunci”, “Nu mai zbiera ca un animal la meciuri
animalule”. Apoi, am găsit în uşă un plic adresat “aşa-zisului «ziarist»” – adică mie. Mi s-a părut un salt calitativ important, de la bileţele la ditai plicul. L-am ţinut în dreptul becului şi am fost uşor dezamăgit pentru că nu părea să conţină antrax. Ce am văzut la lumina becului: înăuntru erau câteva coli ministeriale scrise la calculator şi scoase la imprimantă – probabil, muncise o zi întreagă pentru asta şi, la final, cred că fusese foarte mulţumit de el. În război însă, prietene, nu există reguli, personal n-am semnat Convenţia de la Geneva şi nu am nici un fel de milă: i l-am pus în uşă nedeschis. Muncise pe brânci şi eu nici măcar nu l-am deschis! Un act de un cinism incalificabil, i-a provocat o criză de isterie devastatoare. Am ştiut că l-a găsit când nevastă-sa a urlat sfâşietor prin perete: “Citeşte în morţii măăă-tiiiiii!”. La 2 noaptea, i l-am pus iar în uşă. Din nou, am auzit când l-au găsit: “Aaaaaaaaa!”.
Apoi, l-am găsit în cutia poştală, primisem corespondenţă. I l-am pus în cutie, a doua zi l-am găsit din nou la mine. Am renunţat să-l mai plimb, i-am scos un capăt afară şi l-am lăsat aşa, să vadă că e acolo şi că nu l-am deschis. În cele din urmă, plicul a dispărut. După care, bileţelele au încetat, la fel de brusc precum apăruseră.
Geamul de la bucătărie e mâzgălit cu ulei pe dinafară. Nu-l pot şterge pentru că mă pândeşte cu sticla de ulei. Dau drumul la duş, sperând să-l atrag în baie şi să-mi pot şterge geamul de la bucătărie. Probabil că şi-au împărţit sarcinile şi cineva a rămas de pază – când deschid geamul, o ploaie de ulei loveşte pervazul. Închid geamul; prin pata de ulei, şantierul de pe strada Dristorului se vede uşor deformat. Câţiva muncitori toarnă beton peste nişte gropi.
Dumnezeule, cât de simplu era! Sunt inginer constructor! O dau dracului de ziaristică, mâine aplic pentru un post de şantierist.
De scris în CV: “Experienţă în turnat betoane. Disponibilitate de a lucra peste program, chiar şi noaptea”.