Julius Constantinescu
Prin 2001, când m-am mutat în Bucureşti, aveam un obiectiv precis: să mă angajez la revista “Plai cu boi”. Un prieten de-al meu din Cluj, poetul Ion Mureşan, vorbise cu scriitorul Ioan Groşan, iar acesta, la rândul său, vorbise cu Dinu Adam, redactorul-şef al revistei “Plai cu boi”. Urma să duc nişte texte, de probă.
Dinu Adam, un om mărunţel, cu barbă şi înveşmântat întotdeauna într-un poncho, m-a primit cu căldură; îmi citise textele şi se pare că îi plăcuseră. Din păcate, mi-a spus el, chiar săptămâna aia trebuia trimis numărul nou în tipografie, aşa că era târziu să-mi mai dea ceva de făcut. “Câteva zile, vino şi tu pe aici şi acomodează-te cu atmosfera. Începi de săptămâna viitoare”, mi-a zis Dinu.
Toată săptămâna, m-am acomodat cu atmosfera şi, mai ales, cu nessul – în redacţia “Plai cu boi” se dădeau gata câteva cutii de ness pe zi. De pe scaunul meu aflat într-un loc mai retras, urmăream diverse personaje care fumau, beau ness şi discutau despre materiale, încercând să bag la cap tot ce părea demn de reţinut.
În prima zi de luni de după apariţia noului număr al revistei “Plai cu boi”, nu l-am găsit în redacţie decât pe Dinu Adam. Era o situaţie normală, abia de a doua zi începea lucrul pentru următorul număr.
A doua zi, la 6, era şedinţă de redacţie.
Am venit mai devreme cu două ore – nu voiam să intru într-o încăpere plină şi să fiu măsurat de o mulţime de necunoscuţi. Am băut ness-uri până la 8, însă mulţimea de necunoscuţi refuza să apară şi să mă măsoare; în afară de mine, n-a mai venit nimeni. La 8, Dinu Adam a ridicat şedinţa şi a propus să mergem la “Waterloo”, o cârciumă din apropiere, să bem o bere. Ne-am despărţit pe la 10, urmând să ne vedem a doua zi, tot la 6, pentru şedinţă.
A doua zi, eram deja trei: venise şi Toma Roman Jr, care, ştiind probabil mersul lucrurilor, fusese atras de perspectiva ispititoare a cârciumii “Waterloo”. Unde, de altfel, Dinu Adam ne-a şi ordonat să ne deplasăm, în jurul orei 8, după ce, în prealabil, am ras la birou un bidon de vin de Potelu pe care Mircea Dinescu îl lăsase spre uzul redacţiei.
În zilele următoare, şedinţele de redacţie s-au ţinut, liniar, la “Waterloo”: plecam în formaţie compactă în frunte cu Dinu Adam, ducele nostru de Wellington. Eram prea puţini pentru o şedinţă, dar suficienţi pentru o masă mai animată la cârciumă.
După o săptămână, rezervele mele băneşti erau pe sfârşite, iar eu nu lucram, tehnic vorbind, nicăieri. Aşa că mi-am căutat altceva de lucru. Mi-am găsit relativ uşor, pentru că aveam deja o oarecare experienţă: doar lucrasem la “Plai cu boi”.
Citeste si Grătaru’ lu’ Dinescu