Julius Constantinescu
Cunoaşteţi un lucru pe care să i-l spuneţi unui român, concetăţean de-al nostru, cum ar veni, şi lui să nu i se fi întâmplat la o scară de cel puţin zece ori mai mare? Unul, măcar. Aşa ziceam şi eu…
Povesteşti ceva haios. Până la un punct, te ascultă. Apoi, te va întrerupe ca să-ţi povestească el ceva asemănător, dar cu adevarat haios.
Te bucuri că ţi-au mărit salariul? El, cu siguranţă, câştigă mai mult. Dimpotrivă, te plângi de salariu? – se schimbă daravela, o să te informeze, cu un aer de superioritate, că el câştigă şi mai puţin.
Dacă tocmai ţi-ai cumpărat ceva ieftin şi te bucuri de gheşeft, o să afli că, de fapt, ai luat o ţeapă monumentală – “eşti prost, mă, nu merita atâta”. Bineînţeles, el a găsit mult mai ieftin (dacă, de pildă, tocmai ţi-ai luat o vilă la Miami Beach, iar el stă într-o garsonieră din Titan, sigur are un văr sau un amic care şi-a luat o vilă la Miami Beach de două ori mai ieftin; plus că e vecin cu Madonna, nu ca tine, care stai lângă terminatul ăla de Stallone). În schimb, dacă te plângi că ai luat o ţeapă, ai dat o groază de bani pe nu ştiu ce făcătură, o să se uite cu milă la tine şi o să-ţi povestească ce ţepe gigantice a luat el la viaţa lui, de la profesionişti ai genului, nu ca tine, din Obor.
Eşti pe patul de moarte, cu cancer în faza terminală. Morfina nu mai are nici un efect, ai dureri groaznice. Te va privi cu superioritate: “Fugi, bă, de-aici. Să vezi când a născut nevastă-mea, am băut pe puţin două’j de beri. Bă, să vezi cum mă durea pe mine capu’ a doua zi! Aia durere, frate!”.