Julius Constantinescu
Am un prieten pe care, nu ştiu de ce, mereu mă mănâncă în fund să-l ajut cu câte ceva. Deşi n-are nevoie. Până acum, l-am ajutat atât de bine că m-au îndrăgit toţi duşmanii lui. Ăştia se chinuiesc cu anii şi nu-i produc atâta rău cât îi fac eu din prietenie în doar cinci minute. Din cauza mea, a apărut la rubricile mondene prin ziare, sunau telefoanele la el ca la informaţii gară şi ăsta nu ştia de unde i se trage. Când i-am explicat că n-am vrut decât să-i fac un bine şi că m-a dus una de nas, n-a mai avut puterea nici să mă strîngă de gât (eu, în locul lui, l-aş fi călcat în picioare pe idiot). M-a rugat doar să-l întreb şi pe el când mai vreau să-l ajut cu ceva.
Nu i-a folosit la nimic, data viitoare i-am spus şi s-a terminat cu acelaşi succes: n-a avut vorbitor cu mă-sa vreo lună. Până la urmă a trebuit să-i promită că nu mai vorbeşte în viaţa lui cu mine (ceea ce, în definitiv, nu e deloc o idee proastă, doar că e imposibil de aplicat, pentru că sunt o secătură foarte simpatică). Şi mai sunt şi sufletist. Deunăzi, m-am nimerit cu şeful lui şi i-am vorbit foarte frumos despre el: “Eu cred că e unul dintre cei mai buni oameni pe care îi aveţi. Dacă nu cumva cel mai bun”.
Cumva, a aflat. Nu ştiu exact sub ce formă a ajuns informaţia asta la el, încă nu mi-a zis, cert e că a doua zi m-a sunat destul de îngrijorat: “Julius, chiar am nevoie de serviciul ăsta, te rog eu frumos, nu încerca să mă ajuţi. Dacă o fi vreodată să vreau să plec, te sun atunci să-mi pui o vorbă bună”.