Julius Constantinescu
Cât e mic, orice mamă e convinsă că propriul copil e una dintre cele mai reuşite odrasle din lume. De pildă, la maternitate nu mai pridideşte să se minuneze de cât e de frumos, deşi oricine a văzut vreodată nou-născuţi ştie că aceştia sunt foarte urâţi, au capetele diforme, ochii bulbucaţi şi, în general, arată ca nişte broscoi (da, chiar şi mama micuţului Jabba credea că are un copil adorabil şi trăia cu spaima să nu i-l deoache careva).
Până pe la vârsta de şase anişori, absolut tot ce face ăla micu’ e extraordinar: dacă face căcuţă, va fi ceva deosebit, care merită povestit absolut tuturor prietenilor şi cunoştinţelor (alţi copii fac căcuţă din aia urâtă, care pute); dacă vine cineva în vizită şi îi pune puţină căcuţă pe pantofi, e clar că are simţul umorului şi o să ajungă mai mare ca Seinfeld sau Jerome K. Jerome; în fine, dacă spune vreo propoziţie lipsită de orice fel de sens, propoziţia respectivă va fi memorată imediat de către mama lui şi citată mulţi ani de-acum încolo, ca o dovadă de precocitate. Tot în primii ani de viaţă, mersul, arătatul cu degetul şi gânguritul vor fi considerate realizări excepţionale şi vor fi puse pe seama inteligenţei ieşite din comun (doamna Einstein, de pildă, a ştiut că are un copil foarte deştept încă de când a reuşit să facă singur pipilică).
Odată cu trecerea anilor, părerea mamei despre propriul plod începe să se schimbe semnificativ. Pentru început, va observa că nu e aşa cuminte ca alţi copii. Aici, are întotdeauna pregătit şi un exemplu; de pildă: “Să ştii că Manuel nu iese toată ziua afară ca tine, să se-nhăiteze cu toţi golanii”. Bineînţeles, exemplul nu e de natură să facă pe nimeni mai cuminte – dimpotrivă, un copil normal abia aşteaptă să-l prindă pe respectivul Manuel şi să-i umfle botul. Aceeaşi soartă îl paşte pe Manuel şi în următoarele cazuri: nu e mofturos la mâncare, ia note mari, cel târziu la opt e în casă, preferă să stea cu părinţii lui, nu să bată mingea toată ziua pe maidan, etc (probabil că micuţului Leonard Doroftei i-a venit ideea să se apuce de box după ce i-a bumbăcit pe toţi tocilarii din cartier).
În fine, în jurul vârstei de 30 de ani, cel mai reuşit copil din lume devine, în sfârşit, un ratat. Nu s-a însurat nici până acum (se ştie că dacă n-ai o nevastă isterică şi doi plozi uşor retardaţi n-ai cum să fii un tip de succes; dacă vă uitaţi cu atenţie la decernarea Oscarurilor, o să vedeţi că lumea îşi dă coate cînd apare George Clooney şi strâmbă din nas: “Uite-l, dragă, şi pe ratatul ăla”). Apoi: n-a făcut nimic în viaţă, i-au luat-o alţii înainte (de pildă, Bill Gates, deşi e mai prost ca el, nici măcar facultatea n-a fost în stare să şi-o termine). Plus că nu-i place să-şi petreacă timpul cu părinţii lui, ca alţi copii (aici cam au dreptate, nu ştiu cum poate cineva să-şi piardă timpul cu toate fufele în loc să stea cu părinţii lui şi să audă că e un ratat).
Nu vreau să-l scuz pe Nero, dar presupun că atunci când eşti împăratul Romei, cel mai puternic om din lume, şi zeu în viaţă pe deasupra, parcă nu-ţi pică tocmai bine s-o auzi pe mă-ta reproşându-ţi toată ziua: “Eşti un ratat, n-ai fost în stare să faci nimic până la vârsta asta, îmi crapă obrazul de ruşine cînd mă-ntâlnesc cu mama lui Jupiter”.