Dr. Ionuţ Şendroiu
Motto: “Chirurgia ca chirurgia,
Da’ plastica te omoară.”
(proverb din reanimare)
De la faţa lui Chivu la faţa lui Băse
În prezent, măiestria chirurgilor plasticieni a atins un nivel vecin cu arta şi cu fantezia pacienţilor în materie de organe solicitate pentru transplant. Nu va mai dura mult pînă cînd se vor face liste de aşteptare pentru transplantul de faţă. De faţa lui Chivu, de exemplu. Pentru o faţă ca a lui Băse, nu vor fi probabil prea multe cereri, cel puţin nu din partea solicitanţilor care trec exemenul psihologic, obligatoriu în astfel de cazuri. Deşi, pentru a construi din foarfecă şi bisturiu o mutră ca a lui Băse, chirurgii plasticieni ar trebui să muncească de vreo zece ori mai mult. Ca să le iasă lucrarea cît de cît ar trebui să folosească şi o lopată, sculă mai dificil de sterilizat.
Cu imunosupresoarele în dinţi
Problema în chirurgia transplantului şi în general în chirurgia plastică nu este dacă lucrarea este realizabilă tehnic. Întotdeauna se va găsi un chirurg capabil să o facă, respectînd cele mai exigente pretenţii. Problema este dacă organismul receptor al transplantului va suporta organul transplantat. Fie că este vorba despre un banal deja rinichi, fie că este vorba despre chestii mai sofisticate, cum ar fi inimă, mînă, picior, între organismul gazdei şi organul transplantat începe o luptă aprigă, numită în termeni tehnici fenomen de rejet al grefei. În această bătălie, întotdeauna iese cîştigător organismul, spre ghinionul lui. Distrugerea organului transplantat îi va produce mari neplăceri, uneori – în cazul transplantului de cord – ultimele. Pentru a mai domoli războiul dintre organismul gazdă şi organul transplantat este nevoie ca beneficiarul transplantului să înghită zilnic cîţiva pumni de medicamente destul de greţoase, numite imunosupresoare.
Ce-şi face omul cu mîna lui
Uneori, nici mama imunosupresoarelor nu poate determina organismul gazdă să nu distrugă organul transplantat, cum a fost cazul domnişoarei Frantz din Hamburg. Care s-a prezentat la o clinică privată, specializată în treburi din astea, pentru a cere să i se construiască între picioare, în locul păsăricii, un penis cam aşa de mare.
A motivat că prietena ei s-a săturat de vibratoare şi îi e poftă de ceva natural. Medicii au negociat dimensiunile viitorului penis şi onorariul, după care s-au apucat, nemţeşte, de treabă. Cum domnişoara Frantz şi prietena ei îşi doreau un exemplar de dimensiuni apreciabile, operaţia a durat aproximativ şapte ore şi jumătate. În final, s-a obţinut o veritabilă capodoperă. Mîndria clinicii!
La nici 12 ore de la externare, domnişoara Frantz s-a prezentat la camera de gardă mai mult moartă decît vie, plină de sînge şi cu mîndria clinicii – varză. Chirurgii, arhitecţi ai defunctei capodopere, au întrebat-o, aproape plîngînd, ce a păţit. Don’şoara Frantz le-a răspuns dezinvolt că toată viaţa şi-a dorit să facă o labă şi nu a mai avut răbdare să aştepte o săptămînă, să-i scoată firele.