Julius Constantinescu
În parcul “Crîng”, mîndria municipiului Buzău, un tînăr tuns scurt, într-un tricou negru, fără mîneci, stă lăbărţat pe o bancă, sprijinindu-se în coate şi răşchirîndu-şi picioarele într-un strat de flori violete, din acelea care pot fi admirate în orice parc din frumoasa noastră patrie. Îl acompaniază o fată cu părul lins, de culoarea unui scaun din lemn de nuc ce necesită restaurare; nu pare a fi încă gagică-sa, însă atît atitudinea lui virilă, cît şi admiraţia cu care ea îl priveşte şi îi soarbe cuvintele de pe buze sugerează clar că e o chestiune de minute, cel mult ore, pînă cînd va deveni.
Tînărul îşi extrage cu delicateţe picioarele din stratul de flori violete, îşi scutură un fir de praf imaginar de pe pantaloni şi rosteşte această frază memorabilă, care l-ar putea umple lejer de invidie pînă şi pe Bobby Ewing: “Deci vreau să zic că am doişpe perechi de blugi!”. Căzută în adoraţia acestui adevărat Rockefeller buzoian, fata mai reuşeşte să îngaime, asemeni lui Petrache Lupu cînd l-a văzut pe Moşu’ la Maglavit: “Uuuuaaaaaaa!”.
În cartierul Berceni, două fete cam de vîrsta liceului (spun “cam de vîrsta liceului” întrucît mă îndoiesc sincer că au frecventat vreodată această instituţie de învăţămînt superior) au o mică dispută de natură estetică. Uitîndu-se cu scîrbă la adidaşii prietenei sale, cumpăraţi probabil de la Big, una dintre ele zice: “Fă, tu n-ai voie să vorbeşti cu mine pînă n-ai Puma în picioare!”. Cu toate că, în lipsa acestor încălţări, clar n-avea voie să vorbească cu ea, amică-sa i-a răspuns, însă nu vă pot reproduce răspunsul ei, pentru că aş rămîne probabil fără slujbă şi mi s-ar nărui definitiv visul de a avea şi eu, într-o zi, doişpe perechi de blugi, ca noul meu idol din Buzău.