Julius Constantinescu
Chiar la intrarea în piaţa Moghioroş, un bărbat cu faţa lipsită de orice culoare şade în spatele tarabei sale şi priveşte plictisit în gol. E înalt, aproape gras şi se distinge de ceilalţi precupeţi fiindcă pe cap poartă o pălărie conică de paie, după model vietnamez. Oferă spre vânzare în principal struguri; două grămăjoare, una de pere, cealaltă de prune, completează oferta nu prea bogată a micului comerciant româno-vietnamez.
O doamnă între două vârste alege câţiva ciorchini de strugure, punându-i într-o pungă de plastic. Activitatea femeii îl irită vizibil pe vânzătorul de struguri, care crede că alegerea fructelor denotă meschinărie din partea clientului.
– Ce, doamnă, strugurii mai mici nu vă place?, aruncă ironic.
Nu reuşeşte însă să rămână într-un registru ironic, simte că fierbe.
– Ia, hai, se răţoieşte, lăsând fasoanele deoparte, puneţi şi din ăştia mici!
Şi-i smulge femeii plasa din mână, îndesând înăuntru şi struguri mai mici, apoi o trânteşte pufnind pe cântar, zdrobind fără discriminare şi strugurii mai mici, şi pe cei mari, râvniţi de clienţi.
Descumpănită de comportamentul agresiv al vânzătorului de fructe, doamna refuză să mai cumpere şi se îndepărtează. O urmez şi eu, la fel restul persoanelor aflate la rând.
Părăsit brusc de clienţi, tarabagiul roteşte priviri în dreapta şi-n stânga, căutând înţelegere la colegi. Nu îl bagă însă nimeni în seamă – ceilalţi comercianţi sunt ocupaţi să ne servească pe noi, clienţii alungaţi chiar de el. Încearcă să bombăne ceva, dar asta nu face decât să atragă din nou atenţia asupra sa; de data asta, lumea îl priveşte cu un dispreţ nedisimulat.
Poate diseară, când va râgâi o bere proastă şi călduţă la o terasă populară, va găsi un mitocan ca el căruia să i se plângă de cât de proşti sunt clienţii, la fel cum taximetriştii de la Pelicanul îşi înjură la o cafea clienţii care lasă bacşiş doar 2 lei, ca la cerşetori. Acum însă, în spatele tarabei sale, cu pălăria de paie despre care nu ştie că e vietnameză pe cap, e singur într-o mare de ridicol; căci atunci când nu înţelegi cum funcţionează, Universul obişnuieşte să-ţi trimită din când în când câte o flegmă tăcută.