Ina_adevărata
Ca în fiecare seară de vară, la scara blocului din micul meu orășel oltenesc se adună pensionarii ca să ia o gură de aer și să schimbe impresii. Ador acest mod de socializare care naște nestemate ca cele ce urmează:
– Vecine, făcurăți bulionul?
– Făcu nevastă-mea nește bulion, adusei nește roșii de la țară.
– S-au făcut roșiile pe la mata?
– La mine nu s-a făcut, da’ la frate-meu s-a făcut. Am adunat la vreo treij de kile.
– Ei, așa frate, da! Să-ți dea din roșiile lui!
– Păi ce, mi-a dat? Am luat io, că ereau o grămadă! Dacă-i ceream, nu-mi dedea, că e zgârcit ca al bătrân! Seamănă leit cu al bătrân, zgârcit și certăreț. Uite, și acuma suntem certați, că i-a zis un vecin că m-a văzut la el în grădină.
– Deh, vecine… dacă ai luat așa, din grădina lui…
– Păi, n-auzi că la mine nu s-a făcut? Dacă nu s-a făcut!
– E, poate nu le-ai stropit. Le-ai stropit?
– Ce să stropesc, vecină, dacă io n-am pus anu ăsta roșii! La ce să pun, dacă anu trecut a plouat și nu s-a făcut roșiile deloc? N-am mai pus! Da’ frate-meu a pus și s-a făcut o grămadă! Ce, murea de treij de kile de roșii?
– Eee, vede Dumnezeu. Uite-așa se ceartă frate cu frate…Iartă și mata acum, că n-oi sta supărat pe el pentru treij de kile de roșii.
– Păi, io vreau să mă-mpac, da’ el vrea? E căpos, ca al bătrân! Cică el a muncit și io am furat de la el, auzi! Frate-meu mă face pe mine hoț! Io l-aș ierta, da’ dacă el mă face hoț!
***
– Vecină, nu știți vreo femeie care să vină la curățenie, la noi la scară?
– Păi, Aurica nu mai vine?
– Să nu mai vie, că nu mai vreau eu să vie.
– Da’ cu ce v-a greșit, vecină? Că părea vrednică.
– Mi-a făcut fermece.
– Cum, vecină!!! Aurica?!
– Da, Aurica, mi-a făcut fermece! I-am zis să spele și scările spre beci și mi-a zis s-o plătim în plus pentru asta, că acolo se pișă câinele lu’ doamna profesoară. Io m-am luat de ea, de ce zice ea așa de doamna profesoară? Și peste trei zile am găsit trei picuri de sânge în fața ușii, chiar după ce a spălat ea scara. M-am gândit: dacă s-a înțepat cineva, mai sunt picuri și în altă parte. Am coborât în fața blocului- nici urmă de picuri. Am urcat la ultimul etaj- și știți ce greu urc, că-s operată și cardiacă!- și nu am văzut nicăieri picuri, da’ am găsit-o pe Aurica, erea sus. Și a coborât cu mine, făcea pe neștiutoarea, cică să-i arăt picurii. Da’ acum, că m-am uitat cu ea, nu mai ereau picurii. Vă dați seama ce fermece știe să facă, dacă io am văzut picurii cu ochii mei și apoi au dispărut picurii? Și toată ziua după aia m-am gândit la picurii ăia, cum au dispărut ei așa. Apoi, pe la două, așa, m-a luat somnul. Da’ știți cum? Cădeam din picioare. Eu mai ațipesc după-amiază, dar de data asta mi-era somn de-a binelea, somn de moarte. Și de-aia vă zic, că Aurica mi-a făcut fermece, că altfel nu se explică picurii de sânge și somnul ăla de moarte. Mi-a făcut ea fermece, că m-am luat de ea cu spălatul beciului.
– Da’ poate vi s-a părut, vecină! Poate nici nu au fost picurii ăia!
– Ei, cum să mi se pară?! Nu mi s-a părut! Erau picuri de sânge, ce, io nu știu cum arată picurii de sânge? Poate sunteți înțeleși cu Aurica, toți m-ați vrea pierită!