Ina_adevărata
– Luați loc pe scaun. Vine imediat Crina și vă tunde. Criiiinaaaaa! Ai clientăăăă!
– Acuma, acuma! Da! Cum doriți să vă tund? Să vi-l aranjez un pic, da? Pentru un Optmartie, da?
Răspund “da” la tot ce mă întreabă. De fapt, nu mă duc la nici o petrecere de 8 Martie, dar o las – din comoditate – să creadă asta. Constat rapid că a fost o idee bună, pentru că femeile discută între ele:
– Adineauri mă sună Aura că vrea să mi-o aducă pe fiică-sa la un tuns. O întrebai: da’ fiică-ta se duce la vreo petrecere de 8 Martie? Cică: are opt ani, nu se duce la petreceri. Păi și atunci de ce mi-o aduci fix acum, înainte de 8 Martie? Tu-ți dai seama ce e pe capu’ meu acu’? Că toate clientele vor să se aranjeze pentru 8 Martie! Nu, doamnă?
Mie îmi ceruse confirmarea.
– Mda, mormăi eu, sperând să nu insiste.
Aș! Doamna Crina se pornise!
– Cu ce vă ocupați?
Fac aici o paranteză, ca să vă mărturisesc ceva: până la 42 de ani, nu am reușit să am, ca toate femeile respectabile, o coafeză preferată – adică acea profesionistă pe care să o numesc “coafeza mea”. Când părul meu devine insuportabil de dezordonat, intru la întâmplare într-un salon de coafură, încercând să ajung cât mai rar în același loc. Motivul pentru care evit saloanele de coafură este acesta: toate coafezele vor să știe cu ce mă ocup. Când eram mai tânără și naivă, le răspundeam onest: cu proiectarea. “Cu proiectaaareaaa?”, venea, uimită, întrebarea. După care aflam că doamna tocmai renovează o casă/ un apartament/ construiește o casă/ amenajează o grădină și dorea “numai câteva sfaturi, niște idei…”. Până mă tundea, îi ofeream consultanță, după care plăteam dublu față de prețurile afișate. Arhitecții au bani, se știe.
După un timp, am început să mint, dar fiecare minciună mă împingea într-o fundătură din care ieșeam cu greu: “sunt șomeră”/ “vaaai! dar unde ați lucrat? ce s-a întâmplat?”; “nu lucrez nicăieri” – priviri dezgustate, pline de subînțelesuri, “putoarea dreacu’, te întreține bărbatu’, așa au unele noroc”.
Nu am îndrăznit niciodată să atac anumite variante la care continuarea conversației era previzibilă, de pildă: “sunt medic” (“aaa, am și io așeaaa, o greutate când respir!” ) sau “sunt avocat” (“am și eu o problemă cu o moștenire” ).
Acum, și doamna Crina dorește să știe cu ce mă ocup.
– Sunt contabilă, zic.
Tace o vreme, digerând lent informația; din fericire, am nimerit-o: pretinsa mea ocupație nu o invită la trăncăneală.
– Să iau mai scurt de atât?
– Nu, nu, e bine așa, lăsați. Nici prea scurt.
– Să știți că toate contabilele pe care le cunosc sunt tunse scurt. Contabilele sunt femei moderne, active!
– Dar…
– Și când vă duceți la Finanțe – că vă duceți, nu? – să vă uitați că toate doamnele de acolo sunt tunse scurt! Eu vă fac cum credeți, dar eu zic că pe dumneavoastră, ca contabilă, v-ar prinde bine scurt de tot!
– Dar, dacă aș vrea să rămână așa, sub ureche, ce meserie mi s-ar potrivi? întreb.
– Nu știu ce să zic…
Se gândește serios la întrebarea mea.
– Așa am tuns-o pe o doamnă ingineră care a venit săptămâna trecută pe-aici. Ceva ingineră, nu știu, ceva cu construcții.
– Păi, să zicem că m-ați tunde ca pe o ingineră de-asta, sau – hai! – ca pe o arhitectă, ce ziceți? Întotdeauna mi-a plăcut desenul, dar ai mei nu au avut posibilități să mă dea la Arhitectură!
– Hăhăhăăă, bine, vă tund ca pe o arhitectă! Hăhăhăhăăă, ce simpatică sunteți, doamna contabilă! O să vă duceți la petrecerea de 8 Martie și o să arătați aproape ca o arhitectă!
Mulțumită doamnei Crina, acum arăt aproape ca o arhitectă. Cred că o să mai merg pe la doamna Crina.