Monica Ionescu
Un escadron de avioane de luptă survolează blocul în care locuiesc. E un zgomot infernal şi e abia 3 noaptea. Sau dimineaţa, depinde. Zumzăie în draci motoarele alea.
Câteva batalioane de soldaţi bat pas de defilare în tavanul meu. “Înainte! ‘arş! Pă burtă! ‘nainte!”
Mă întorc pe burtă şi îmi bag mâinile sub pernă. Pe care mi-o trântesc peste cap.
Un regiment de jandarmi călare îşi ţine bidiviii în buiestru şi mărşăluieşte ritmat. Fanfara urlă în ton.
Câţiva sepepişti rătăciţi, abia sculaţi din somn, se prefac ocupaţi cu supervizarea “perimetrului” în timp ce buşesc staţiile de emisie recepţie de pământ (baterii chinezeşti, deh!).
Mă răsucesc în pilotă, îmi menajez capul cu încă o pernă. Mai am puţin şi mă sufoc.
…
Aaaaa! Sar din pat! E 1 decembrie, zic! Duc mâna la inimă şi îngân un “Deşteaptă-te, romane” somnoros. Îmi fac două-trei cruci, sper că e un sobor de preoţi să blagoslovească această sfântă zi a neamului românesc, care să vadă cât de mult sunt pătrunsă de importanta zi naţională. Aştept fanfara să mă acompanieze, sunt emoţionată, sper să se dea cu artificii, ca la orice revoluţie. Sper şi că e cu fasole la cazan.
Se aude, în sfârşit, în timp ce zorii pocnesc albind zăpada, o fanfară, dar cam anemică:
“Janaaa nu e moaaartăăă, Jana să transformăăă”.
…
E doar o obişnuită zi de joi. Vecinii mei, intelectualii, se bucură de iarna venită pe neaşteptate.