Julius Constantinescu
La începutul secolului VII, ceea ce numim astăzi Orientul mijlociu era teatrul unor războaie fără sfârşit, al certurilor religioase interminabile şi, în general, al oricăror manifestări sociale menite să-i ţină pe locuitorii săi departe de pericolul prosperităţii (practic era cam ca în ziua de azi, cu singura diferenţă că oamenii, trăind în ignoranţă pe vremea aia, nu ştiau că de vină pentru toate astea e Satana americană).
Cele două superputeri ale regiunii, Imperiul bizantin şi Imperiul persan sasanid, se găseau la capătul a 600 de ani de lupte aproape neîntrerupte între romani şi perşi – perioadă de mare bucurie pentru regatele şi oraşele Semilunii Fertile (Siria, Palestina, Iran şi Irak), care trebuie să se fi simţit la fel de confortabil ca o ţară care s-ar învecina şi la est, şi la vest cu câte o Uniune Sovietică. Anul 627 pune însă capăt definitiv acestui conflict istoric, împăratul bizantin Heracliu reuşind, după zece ani de campanii, să zdrobească decisiv armata sasanidă la Ninive. În urma acestei înfrângeri, regele Chosroes al II-lea este detronat, iar Persia cade pradă anarhiei, devenind o ţintă facilă pentru orice jefuitor pus pe treabă.
Sursă foto: Wikipedia
Acesta este contextul în care îşi fac apariţia în scenă arabii. Adică exact jefuitorii serioşi şi cu poftă de muncă pe care cele două mari imperii – unul pe cale să se prăbuşească, celălalt slăbit după cei zece ani de eforturi militare – n-aveau nici un chef să-i vadă.
Cine erau însă aceşti arabi? Semiţi nomazi din nordul şi centrul Peninsula Arabiei, beduinii făcuseră iniţial legătura între regatele prospere din sudul peninsulei şi Mediterana, traversând deşertul cu caravanele. Pe măsură ce regatele din sud decad, iar rutele comerciale sunt preluate de romani, triburile din nord sunt nevoite să se reorienteze spre ocupaţii care să le asigure traiul, cea mai comună dintre ele fiind, pe vremea aia, jaful (nu ca acum, când orice om care vrea să muncească poate găsi un post de paznic).
În secolul VII însă, sectorul jafului din Peninsula Arabiei traversează o criză fără precedent, ale cărei urmări, asemeni crizei economice de astăzi, se vor resimţi în toată lumea. Mai întâi, califul Abu-Bakr, socrul şi urmaşul Profetului, reuşeşte să unifice toată peninsula, în urma unei campanii militare energice, sub sceptrul noii religii a islamului. Acest lucru pune triburile arabe în imposibilitatea de a se mai jefui între ele, căci nu se cade ca fraţii să fure unul de la altul câtă vreme pe lume există necredincioşi, despre ale căror averi Allah nu spune nicăieri nu ar putea fi însuşite. Şi chiar dacă multe triburi de beduini nu auziseră încă de islam, Peninsula Arabiei trecea în secolul VII printr-un proces dramatic de aridizare, ceea ce făcea ca oricum să nu prea mai ai ce jefui de la vecinii mai puţini pricepuţi la bătaie.
În aceste condiţii, este de înţeles de ce Semiluna Fertilă devine o atracţie irezistibilă pentru fiii deşertului. Fiind exact momentul în care cele două mari imperii vecine sunt vulnerabile, pentru fiii lui Allah este, practic, un timing perfect.
Sursă foto: http://www.ucalgary.ca
Am văzut deja cum aridizarea Peninsulei Arabiei a fost unul dintre factorii decisivi care au contribuit la migrarea arabilor spre Semiluna Fertilă (ultima mare migraţie semită). Săptămâna viitoare (într-un episod mult mai palpitant, cu măceluri), vom vedea cât de bine e să te uiţi la buletinul meteo înainte să pleci la bătălie, să nu te trezeşti că afară sunt 45 de grade la umbră şi tu ţi-ai luat armura aia groasă.
Mai multe evenimente în care vremea a avut un rol decisiv, în serialul „Vremea care a schimbat lumea” de pe Viasat History.