Vivi Floricică
Fii-miu îi zice bunică-mii babă. Bunica din partea mamei, mamaia, aia cu bijamalele, despre ea vorbesc. Iar mamaia nu se supără, ba chiar se simte mândră nevoie mare că o voce de copil strigă pe bătătură după ea: Baboooo, stop! (Așa îi cere el să se oprească și să-l aștepte). Vecinelor ei fii-miu tot babe le zice, ca să nu discrimineze. Și nici vecinele nu se supără.
Cealaltă bunică a mea, aia de la Roșiori, are o vârstă venerabilă, dar încă mai poate fi numită doamnă. Ea n-a dus viața pe care a dus-o mamaia – a trăit la oraș, și-a băut și încă își mai bea cafeaua cu prietenele (pentru care folosește și azi apelativul ”doamnă” sau ”madame”), umblă cu părul aranjat și cu capul descoperit (nu cu batic, ca mamaia) şi își ia poșeta și până la pâine, pe când mamaia are un singur accesoriu: coșnița de răchită pe care o ia numai la biserică.
De obicei, fii-miu îi zice mamaia di na Oșoli, dar, când bunicile mele sunt împreună, îi spune şi ei tot babă. Din când în când, le mai vizita, de control, băgând capul pe ușă și strigând: Babeeeele!
Săptămâna trecută a fost bunică-mea de la Roșiori pe la București. Am stat un pic de vorbă cu ea și despre fii-miu, iar ea a ținut să facă niște precizări:
– Ai văzut că numai când mă vedea cu cuscra îmi zicea și mie ”babă”? Altfel îmi zicea ”mamaia de la Roșiori”…
– Da, mamaie, am văzut.
”Te strică anturajul”, îmi venea să-i zic.