Julius Constantinescu
După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus în 476, Roma îşi pierde statutul de principală atracţie turistică pentru barbarii ieşiţi la shopping în vestul Europei. Galia, cândva cea mai prosperă provincie a Imperiului (mă rog, aş fi spus Galiile, dar mi-e că ne citeşte vreun redactor de la revista Historia şi n-aş vrea să-l las pradă confuziei), devine una dintre destinaţiile favorite ale triburilor germanice – obicei păstrat, de altfel, până în zilele noastre.
Fie aflaţi doar în trecere spre Spania, fie aşezaţi încă din timpul Imperiului cu statutul de federaţi, fie sosiţi mai la spartul târgului, vandalii, vizigoţii, alamanii, suevii, francii şi alte popoare ţin o balanţă precară a puterii, căpiindu-i de cap pe bieţii localnici galo-romani, care nu mai ştiau de cine să asculte mai întâi. Abia în jurul anului 500, Clovis, căpetenia francilor, face niţică ordine şi se încoronează rege al unui regat mai de Doamne-ajută, fondând dinastia merovingiană. De altfel, chiar dacă ulterior au fost asimilaţi de populaţia galo-romană, mult mai numeroasă, francii aveau să dea acesteia numele de francezi, la pachet cu cele mai puţin graseiate o sută de cuvinte din vocabularul francez.
Două secole şi ceva mai târziu, regatul lui Clovis e praf, împărţit în fărâme între bravii săi urmaşi (cei mai mulţi dintre ei complet cretini – o altă tradiţie renumită a regilor Franţei). Regii merovingieni sunt complet lipsiţi de autoritate, orice nobil care dispunea de câţiva băieţi înarmaţi putând să le trântească uşa-n nas, conform normelor uzuale ale feudalismului sălbatic. Practic, în timp ce civilizaţiile Bizanţului şi Islamului străluceau, Occidentul, cu excepţia Spaniei musulmane, era mai barbar ca niciodată.
Colac peste pupăză, în anul 721 musulmanii din Spania atacă Galia. Sunt învinşi la Toulouse de ducele de Aquitania, dar, unsprezece ani mai târziu, emirul din Cordoba invadează din nou Galia, îl spulberă pe ducele de Aquitania într-o bătălie despre care cronicarii sportivi ar spune că a fost un adevărat măcel şi ocupă oraşul Bordeaux. Întreaga Galie este ameninţată de dominaţia Islamului (practic, putem spune că francezii n-au avut prea multe probleme în istoria lor, ci doar că alea două, trei se tot repetă).
Salvatorul francilor şi al creştinătăţii s-a numit de data asta Charles Martel. Învingător al invadatorilor musulmani la Poitiers, Martel, primar al palatului (un fel de prim-ministru al regilor merovingieni şi conducător de facto al regatului), se foloseşte de acest succes pentru a-i deposeda pe merovingieni de putere în detrimentul propriei familii, Pippinizii. Unul dintre fiii săi, Pepin cel Scurt, îl destituie pe ultimul rege merovingian şi se încoronează rege al tuturor francilor, întemeind dinastia carolingiană.
Aţi spune că totul s-a terminat cu bine: iată-i pe franci din nou puternici, sub autoritatea unui singur rege. N-a fost chiar aşa fiindcă Pepin, pe lângă un real talent pentru tot soiul de combinaţii şi uzurpări, poseda din plin şi cealaltă calitate a francilor: avea pusee viguroase de cretinism. Îşi împarte deci regatul obţinut cu greu între cei doi fii ai săi, ale căror relaţii frăţeşti pot fi rezumate în câteva cuvinte: şi-ar fi luat reciproc gâtul cu mare drag.
Din fericire pentru bravii strămoşi ai francezilor, unul dintre aceşti doi fii ai lui Pepin cel Scurt a fost Carol cel Mare (nu chiar atât de mare ca regele Carol II al nostru, dar cât de cât). Vom reveni asupra lui pe Daily Cotcodac; până atunci, vă recomand călduros serialul “Legendarul Carol cel Mare” de pe Viasat History (în fiecare marţi seară, de la 8), pentru a afla mai multe despre faptele de vitejie ale urmaşilor lui Asterix şi Obelix.