Monica Ionescu
Femeile, de la crearea lor, au tendința de a se socoti salvatoarele pământului, că menirea lor este să salveze ceva, viața în toate formele ei : plantele din ghiveci, animalele părăsite și/sau rănite, nu contează că vorbim de un guguștiuc sau un grizzly, copilul nenăscut, bărbatul cu care s-a măritat.
Prin urmare, în momentul în care găsește un fraier DOMN care îi arată un ineluș, femeia știe că și-a găsit, în sfârșit, menirea : încă un animal de salvat. Și o face cum știe ea mai bine , că un prelucrător prin așchiere cu patalama. Cu cât e mai penibil exemplarul, cu atât femeia va dedica mai mult timp șlefuirii acestuia : spălă-te pe dinți, îmbrăcă-te cu un tricou curat, vino să îți tai copitele, dă-te cu niște stick la subțiori, folosește lingura, furculița și cuțitul când manânci, până când îl dresează suficient de bine încât să se descurce singur pe stradă.
În tot acest timp, bărbații gata șlefuiți (de mame), așteaptă (în zadar) să găsească femeia care să fie pe placul inimii mămicii lor : rasată, gospodină, licențiată, tăcută, proastă și neprihănită, deși odraslele nu sunt, în ciudă așteptărilor materne, nici pe departe aşa.
PS. Julius, în timp ce ăștia (ultimii) probează două tricouri identice, întrebându-se care e diferența dintre ele, noi, proastele, fefele, ce să mai citim?
Notă Julius: Dacă tot ne învăţaţi de toate, n-ar trebui săne spuneți tot voi ce sămai citim, nu invers?