Am copilul la mama de aproape o săptămâna și este, pot să spun, cea mai lungă săptămână din viața mea. Mă simt permanent neliniștită pentru că nu știu ce face, nu știu daca e bine, dacă e fericit, dacă e supărat, dacă îi merge trenul, dacă s-a mai jucat cu cocă, dacă a mai făcut salată de măr etc. Nu mai știu absolut nimic.
Să nu credeți că sunt total denaturată. Nu, sunt doar parțial pentru că, totuși, dau zeci de telefoane zilnic, să aflu ceva despre copil.
Îmi răspunde mama, care, la întrebarea ”Ce face Mario?”, îmi zice scurt: ”E p-aci!”, după care trece mai departe la detaliile cu adevărat importante pentru mine: cât de mari sunt buruienile din grădină, cât de puțin a plouat aseară și cât de mult ar fi trebuit, cât de uscat e pământul, că ar mai fi nevoie de puțină apă, cât a săpat la porumbi și cât mai are.
Dacă n-o întrerup trece și la vecini și la restul satului: ce-a mai făcut unul, ce-a mai făcut altul, cu cine s-a întâlnit pe câmp, ce-a vorbit și alte amănunte fără de care viața mea ar fi pustie.
“Dar copilul? Ce face copilul? E bine?”, o întrerup eu din prețiosul monolog. “Aaa, e bine, da, e bine! Stai liniștită!”
O mai întreb o dată ce face și răspunsul, dacă nu înțelesesem mai înainte, mi se repetă: e p-aci! De parcă m-aș aștepta să fie plecat de acasă. Îmi mai dă detalii de genul a mâncat/n-a mâncat și cam atât, dar are grijă să revină la ale ei. A, foarte important în discuție este subiectul meteo. La fiecare convorbire, mama trebuie să știe cum e timpul la București. De parcă își face bagajele să vină încoace și nu știe ce haine să-și ia.
Astăzi am sunat într-un moment în care Mario chiar era lângă ea. “Dă-mi-l la telefon”, zic. Pe lângă obișnuitele scene cu trenuri, rapoarte despre ce face baba, că îl supălă tale meleu și nu e diloc cuminte, copilul se apucase să-mi spună ”mi dol di tine și te bobesc!”. N-am apucat să mă bucur de cuvintele astea, că se auzea mama urlând la el:
– Întreabă dacă plouă la București! Spune-i că aici plouă!