Julius Constantinescu
Răzvan Zamfir
Românii sunt printre cei mai toleranţi şi prietenoşi oameni din lume. Căci, dintre toate popoarele de pe faţa Pământului, ei le simpatizează aproape pe toate, şi abia dacă urăsc vreo patru, cinci. Printre popoarele pe care românii le simpatizează în mod special se numără argentinienii, columbienii şi restul popoarelor din America de Sud, japonezii, australienii şi vecinii lor din Noua Zeelandă, nigerienii, congolezii, ghanezii, mongolii, inuiţii din Groendanda şi papuaşii din Noua Guinee. Popoarele pe care românii nu le iubesc sunt puţine şi se pot număra pe degetele de la o mână: ungurii, ruşii, bulgarii, ţiganii şi evreii.
De fapt, nu se poate şti cu exactitate dacă românii urăsc într-adevăr aceste popoare, căci, după fiecare remarcă xenofobă, rasistă sau antisemită, se grăbesc să adauge: “Să nu mă-nţelegi greşit, eu n-am nimic cu ungurii, am prieteni unguri” sau “Ce vorbeşti, domnule? Cel mai bun prieten al meu este evreu!” Practic nu există român care să nu aibă cel puţin un prieten ungur, unul ţigan şi unul evreu. Şi nu o spunem noi, autorii acestui text, ci chiar prietenii noştri din copilărie, ţigani unguri convertiţi la iudaism.
Argumentul prietenului maghiar/evreu/ţigan a fost consacrat în istoria toleranţei româneşti de către Vadim Tudor, reprezentant de marcă al multiculturalismului sincer: „Eu anti – (variabilă)?! Am peste 10.000 de membri unguri/ţigani/evrei înscrişi în partid, cu cotizaţia plătită la zi. Da, şi evrei. Dar evrei adevăraţi, oneşti, nu jidani de teapa lui Soros”. Şi nici n-ai cum să-l contrazici, căci PRM – această Arcă a lui Noe a mântuirii etnice – a introdus în parlament câte un reprezentant de seamă al fiecărei minorităţi persecutate, de la Raj Tunaru şi Furo până la Nati Meir. Doar bulgari patrioţi, care să simtă româneşte, nu avem ştiinţă să fi băgat Vadim în Parlament, dar trebuie că a făcut-o şi pe asta, căci altfel e sigur că nu l-ar fi lăsat pe Alcibiade să publice nepieritoarele versuri: „Bulgăraşi cu ceafa groasă/ Plecaţi dracului acasă/ Şi lăsaţi ura de rasă”.
De altfel, chiar şi popoarele iubite mai puţin de către români o duc bine pe la noi. Gândiţi-vă, de pildă, că în România trăiesc în jur de 5.000 de evrei, iar fiecare român are cel puţin un prieten evreu. Cum români sunt vreo 20 de milioane, rezultă că fiecare evreu din România e prieten la cataramă cu cel puţin 4.000 de români (sau, mă rog, că are 4.000 de angajaţi români). În condiţiile astea, mă şi mir că fiii lui Israel nu s-au mutat deja cu toţii aici, fiindcă în Ţara Sfântă nici măcar cel mai popular evreu din istorie n-a reuşit să-şi facă mai mult de 12 tovarăşi. Şi nici ăia, dacă ne amintim bine, nu erau toţi de încredere.
La fel, cam fiecare ungur din ţara asta are pe puţin 15 prieteni români. Rămâne încă un mister de ce insistă să trăiască aproape toţi în Harghita şi Covasna (naiba ştie, or fi şi ei plini de prejudecăţi vizavi de încrederea pe care poţi s-o ai în români). Cât despre ţigani, nu există nici un român care să nu cunoască un ţigan harnic, cu serviciu – un tip de treabă, săritor, căruia îi lasă cheia să-i ude florile când pleacă în vacanţă.
Bine-ar fi ca şi alte popoare să fie la fel de tolerante ca noi. Căci, sincer, vouă nu v-ar plăcea, de pildă, să auziţi că liderul extremei drepte austrice are un prieten român foarte de treabă, care nu mănâncă lebede?