Cms
Fănel era băiat bun, sau cel puţin aşa spuneau despre el prietenii de sticlă de bere băută în barurile de la P-uri, în Regie. Student în anul întâi la Medicină, înalt ca o prăjină şi la fel de slab, cu faţa încă bântuită de coşurile unei adolescenţe ce nu se dădea dusă, Fănel nu reprezenta un prea mare pericol pentru concurenţă în privinţa agăţatului de gagici, de aici probabil şi atitudinea binevoitoare a celorlalţi băieţi.
Şi totuşi Fănel a cunoscut la un moment dat o fată. Era la o petrecere în cămin, la unul dintre colegii de serie. Domnişoara era o ochelaristă mignonă, brunetă şi cu trăsături copilăroase, într-un cuvânt o făptură delicată şi inofensivă. Fănel şi-a luat inima în dinţi şi, profitând de semiobscuritatea care îi ascundea coşurile, a invitat-o la dans. Tot călcând-o pe picioare, a aflat că era studentă la Litere, că-i plac scriitorii ruşi şi sud-americani, poezia lui Minulescu şi ceaiul negru Earl Grey, neapărat servit într-o cană albastră cu buline albe. A, şi că o cheamă Ramona.
Strămoşii lui Fănel veniseră la Bucureşti din inima Transilvaniei, dar viaţa agitată a Capitalei avusese un impact genetic nesemnificativ asupra urmaşilor. Cu mintea lui înceată de ardelean, băiatul a procesat câteva săptămâni bune informaţiile până să-şi dea seama că a început să-i placă fata. Între timp ieşea zilnic cu ea la un ceai, din sinceră prietenie, fireşte.
Odată ce inima lui Fănel s-a pronunţat în sfârşit, acesta s-a hotărât să-i spună fetei la modul cel mai direct cu putinţă sentimentele sale. Şi cum putea să o facă mai romantic decât în versuri. Ca orice băiat serios şi fără succes la fete, scrisese de-a lungul timpului poezii de dragoste care nu ajunseseră niciodată în mâinile celor cărora le erau dedicate. De data asta însă era hotărât să facă pasul cel mare.
Ramona i-a dat întâlnire în holul mare al Facultăţii de Litere. Era în pauza dintre două cursuri, aşa că a înşfăcat repede plicul pe care mâna tremurătoare a băiatului i-l întinsese. A scos şi a desfăşurat coala A4. A citit versurile. Pe urmă s-a încruntat, şi-a potrivit mai bine ochelarii pe nas şi a scos un pix roşu din poşetă:
– Aici ai făcut aliteraţie. Versul e plin de „la-la”-uri. În strofa asta vrei să faci rime încrucişate, dar ai rupere de ritm, de la iambic o dai pe troheu. Cred că cel mai bine introduci o virgulă, pentru pauză. Şi rima de aici, „africane” cu „cotloane” e cam caraghioasă, nu te supăra. Nu vrăjeşti nici măcar o fată cu aşa o poezie, darămite pe cei de la cenaclul unde vrei s-o prezinţi, probabil.
Şi amorul său mignon, cu ochelari şi apucături de nazist specializat în poetică se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă pe scări spre cursul de Literatură universală şi comparată, lăsându-l pe bietul Fănel cu poezia însângerată de corecturi în mână, să se consoleze cu versurile minulesciene:
„Deşteaptă-te, frate, şi nu mai visa,
C-afară nu-i nimeni –
Nimic din ce-ai vrea”
(Ion Minulescu – Nihil)