Camio
Eram la bucătărie, în apartamentul în care ne-am mutat de curând, la o nouă chirie. Cum n-avem încă frigider şi aragaz, răcim pe balcon şi încălzim la aparatul de făcut sendvişuri. Câte o rudă se milostiveşte de noi şi ne dă o oală cu mâncare gătită. Ca să ne dăm curaj, ne exaltăm cât e de bine:
– Vezi, mă, că ne descurcăm?, zice soţia, radioasă.
– Da, e bine, uite ne descurcăm şi o săptămână la o adică, chiar bine!
– Poate două, plusează ea. E bine.
– Las’ c-o să fie bine ca să nu fie rău, încerc o glumă deja clasică, inspirată de marele Gică Hagi.
Se îmbufnează şi mă atacă direct la umor:
– Nu mai ai niciun haz!
– Cum, n-a fost o glumă bună?
Tace, procesează, îşi metabolizează vinovăţia pentru că a fost prea rea degeaba cu glumeţul, îşi face introspecţia obligatorie şi înţelege:
– A fost bună, de fapt, dar ştii de ce nu mai râd aşa ca altădată?
– Pentru că nu mă mai iubeeeşti?
– Pentru că m-am învăţat cu glumele tale, la început mi s-a părut că eşti genial, când se tăvăleau de râs vânzătoarele prin magazine la glumele tale, iar acum aştept mereu mai mult!
Am înghiţit-o greu, dar am ripostat:
– Da, parcă eşti Julius!
Notă Julius: Nu, Camio, tu parcă eşti Julius. Şi pe mine tot o perioadă mă găsesc femeile amuzant – printr-o bizară coincidenţă, exact perioada în care şi eu le găsesc atrăgătoare.