Camionagiu
Pentru orice tip însurat, cea mai mare bucurie şi fundamentul oricărei bucurii conjugale este să nu-şi facă soţia să plângă, fiindcă atunci e nevoit să se apere de cumplitul sentiment de vinovăţie (bine, ar mai fi şi că o să-ţi reproşeze cam 10 ani de-aici încolo că nu ţi-a păsat de suferinţa ei – n.J.) Şi atunci se apără foarte eficient cu întrebarea „Dar ce-am făcut?”, la care vine lămurirea liniştitoare: „Lasă că ştii tu!”.
Reuşisem performanţa să n-o fac să plângă de câteva zile bune, venise şi vineri – Ziua Corporatiştilor -, când se anunţa un sfârşit de săptămână plăcut, în familie. După ce pun frumos farfuria în chiuvetă, fiindcă n-avem chiar atunci chef de spălat, intru în sufragerie, hotărât să-mi bat recordul la PACMAN. Şi, fatalitate: o găsesc la calculator cu ochii în lacrimi, roşie la faţă şi tristă, foarte tristă.
– Aoleu, ce-i iubi?, sar, presimţind un nou dezastru.
– Citesc un articol de-al lui Ilişoi, cu copii bolnavi.
Mă liniştesc, deschid jocul, când sunt întrerupt din treabă de râsete:
– E din 2006 articolul…
– Mda, zic. Or fi murit între timp.
Fiindcă aşa sunt eu, nu mă pot abţine niciodată.