Julius Constantinescu
În metrou la Atena, în dreapta mea, un tip care seamănă incredibil cu un şoarece. Nu vă pot explica în cuvinte cum arăta, dar, oricum, peste Mickey Mouse, Jerry şi Speedy Gonzales. Tocmai mă pregăteam să exclam: “Băi, ce faţă de şoarece are ăsta!”, când şoarecele se ridică şi începe să-i înjure în româneşte pe vecinii de scaun, doi pakistanezi care miroseau îngrozitor. M-am bucurat că n-am deschis gura.
Întâmplarea asta mi-am adus aminte de un şoarece care a ratat şansa să tacă, un fost coleg de facultate.
Eram în prima săptămână de facultate, încă nu ştiam nici unde se ţin toate cursurile (bine, fiind vorba de Politehnică, mulţi n-am reuşit să aflăm niciodată). Urcam la primul curs de fizică şi ne înghesuiserăm mai mulţi într-un lift, iar unul dintre noi ne-a pus la curent cu ce aflase despre profesoara de fizică: “Bă, cică e o babă sinistră. Are un picior de lemn, bărba-su era tot profesor şi-a fugit cu o studentă. Cică pe studente le pică pe capete, nu le suportă. Da’ dacă ştim cum s-o luăm, pe noi ne trece, bă. Javră bătrână, o facem noi”.
L-am lovit degeaba cu picioarele în ţurloaie să tacă dracului din gură, fiindcă în spatele nostru, în lift, e taman o femeie în vârstă, cu un picior de lemn: omul aflase informaţii preţioase şi voia să ni le împărtăşească. Am coborât şi, cu nişte feţe servile, ne-am aplecat până aproape de pământ şi-am salutat-o, galanţi: “Sărutmâna!”.
N-a mai intrat, a luat-o pe scări şi s-a topit în speranţa că poate nu-i reţinuse faţa.
În sală, profesoara a aşteptat în linişte până când ultimul politehnist a binevoit să intre, s-a uitat la noi şi a spus: “Văd că distinsul dumneavoastră coleg n-a mai avut curajul să intre. Transmiteţi-i din partea mea că nu-i nevoie să se transfere la altă secţie. Dacă ştie la examen, îl trec”.
După cursuri, l-am găsit într-o cârciumă. Era distrus şi, când am intrat, s-a agăţat de noi:
– A zis ceva de mine?
– Bă, i-am comunicat, e nasol de tot.
– Trebuie să mă transfer, nu?
– Mai rău. Cică nu treci dacă nu ştii.