Julius Constantinescu
Se întâmpla acum câțiva ani, undeva într-o stațiune de lângă Salonic, unde stam tolănit ca un pașă în balcon, cu picioarele pe balustradă, cu berea într-o mână și țigara în cealaltă. Dumnezeu însuși cred că mă privea și mă invidia, pentru că mi-e greu să cred că El stă mai comod pe norișorul Lui decât stăteam eu (plus că Dumnezeu nu fumează și nu cred că se distrează scuipând cu boltă peste marginea norișorului). Bătea un vânticel călduț, luna era rotundă ca o gogoașă, lumea se culcase, iar eu simțeam o moleșeală dulce. Peste zi văzusem Arcul lui Galeriu, îmi făcusem poze cu Alexandru și cu Octavian Augustus (practic, mai trebuie să-mi fac o poză cu Romică și Cornel și sunt un om împlinit) și umblasem pe jos prin Salonic aproape cât aleargă Bănel într-un meci (e drept că, spre deosebire de Bănel, eu măcar știam unde merg). Iar acum stam relaxat și beam o bere în miez de noapte.
Și cum stăteam eu așa, întins prin tot balconul și uitându-mă ca Ulise în lungul mării, ce credeți că-mi aud urechile? Acoperind ușor zgomotul valurilor care se spărgeau de mal, răzbătea până la mine cântecul vrăjit al sirenelor, spaima marinarilor, divina muzică a pierzaniei. Sunetul hărăzit doar zeilor, pe care, până la mine, nici un muritor înafara lui Ulise nu trăise să-l povestească. Era o muzică rotundă, aparent monotonă, dar plină de forță și profunzime. Semăna cu Bolero-ul lui Ravel sau „Give Peace a Chance” a lui Lennon, având o succesiune ciclică a inflexiunilor. Adormeai și te trezeai într-o alternanță egală.
Pe Poseidon, prieteni, era chiar vocea lu’ domnu’ Dan!
Vocea care te vrăjește, te țintuiește în fotoliu, te face incapabil să mai reacționezi la orice altceva și împotriva căreia nu te poți apăra decât într-un singur mod: astupându-ți urechile cu ceară. Or eu, să mă ierte telespectatorii OTV, obișnuiesc să mă spăl în urechi.
– Băă!, am urlat, dă căcatu’ ăla mai încet!
N-a dat nimeni căcatul mai încet, dar s-a reacționat din hotelul de vizavi:
– Lasă-l, dom’le, să mai auzim și noi ce-i pe-acasă.