Julius Constantinescu
Pe cei doi frizeri de la salonul unde mă tund i-am bănuit întotdeauna că sunt împreună. Frizurile lor ușor feminine, cămășile roz cu dungulițe, impecabil călcate, unghiile îngrijite, prea îngrijite, felul în care își vorbesc, toate m-au făcut să mă strâng mereu în scaun ca să evit, pe cât posibil, orice contact fizic mai jos de ceafă.
– E un cuib de rândunele mai încolo puțin, chiar lângă bancă, informează coafeza, întoarsă de la țigară.
– Și e rândunele în el?, se interesează frizerul care mă tunde.
– Sunt rândunele, nu e rândunele!, îl corectează coafeza.
– Vai de capu’ tău, Viorele!, intervine și șefa. Tu ți-ai luat bac-ul?
Încolțit, Viorel se apără fără convingere:
– Sunt rândunele… Ee, asta-i când trăiești atâția ani în Spania.
Coafeza și șefa par să accepte explicația. Colegul, în schimb, simte că-l poate înfunda și mai mult:
– N-ai cum să uiți acordul verbelor.
Citesc, în oglindă, tristețea pe chipul lui Viorel. Parcă mă tunde cu și mai multă delicatețe – poate simte nevoia să dăruiască cuiva dragostea refuzată de colegii de la salonul de coafură și frizerie. O vreme, se aude doar bâzâitul monoton al mașinii de tuns. Femeile încep o conversație care ajunge stins până la mine.
– De ce nu mi-ai ținut partea, Mariane?, întreabă Viorel.
E un reproș trist în aceste cuvinte, o dezamăgire, un gol în suflet. Marian nu sesizează însă asta, nu e atent sau, pur și simplu, nu-i pasă suficient.
– Viorele, la mine limba română e limba română!
– Și mie îmi place limba română, oftează Viorel, dar mi-ar place să-mi iei apărarea când greșesc…
Viorel îmi mângâie ușor urechea lângă care lucrează.