Ina
Eram studenți și relația evoluase deja de la „promițătoare” la „serioasă”, când un amic al iubitului meu l-a invitat la nuntă. „Vino cu prietena ta, să o cunoaștem și noi”, i-a zis mirele, iar eu, onorată, am început să mă pregătesc pentru eveniment. Voiam, bineînțeles, să fac o primă impresie bună.
Pe la 9 ne-am înființat la restaurant. Lume bună, ștaif, cameraman care filma sosirea invitaților. Pe la 10 a apărut pe masă o ceva compusă din niște zdrențe albicioase, cu aspect scârbos neapetisant. „Salată de fructe de mare”, îmi explică iubitul, mai umblat prin lume. „Păi ce fructe-s astea? Că nu îmi seamănă cu nimic cunoscut”. „Caracatiță”, mă lămurește iubi, în timp ce deja gustam.
Înghițitura a venit prompt înapoi și s-a dus direct sub masă, dar nu vă faceți probleme: nu au observat asta decât părinții miresei. Și cameramanul. Întâmplător, camera era fixată pe mine.
Pe la 11 îmi scosesem săndăluțele sub masă. Exact atunci s-a hotărât tăticu’ mirelui să mă invite la dans, așa că m-am dus desculță. Moșul era afumat și plin de antren; când i-am atras atenția că saltă pe picioarele mele desculțe, a hohotit admirativ: „Așa îmi plac mie femeile, naturale!!!” Și s-a dezlănțuit mai abitir.
În timp ce șchiopătam spre masă, abia scăpată din brațele veteranului, am remarcat că făcusem impresie: toată lumea îmi privea picioarele, iar ăla cu camera mă urmărea prin sală. Probabil că tuturor le plăceau femeile naturale.
Pe la 12, iubitul a fost invitat la un trabuc de satirul care-mi zdrobise picioarele. În timp ce ei gesticulau în hol, am văzut lumea cum se adună în jurul mirilor. Întreb un amic: „Ce se întîmplă acolo?” „Se felicită mirii”, zice el și se duce spre coadă.
A, păi, dacă-i așa, nu are rost să îl aștept pe iubi, de felicitat pot să-i felicit și eu, îmi zic și mă așez și eu la coadă.
Tipul cu camera filma ritualul.
Când îmi vine rândul, îl felicit pe mire, el îmi întinde mîna, i-o strâng, trec la mireasă, o felicit, o pup. Erau puțin bulversați, mă priveau ciudat – cred că erau obosiți.
M-am întors la masă, unde iubi mă aștepta îngrijorat. „Ce-ai făcut acolo?” „Am felicitat mirii”, m-am împăunat eu, mândră că am respectat un frumos obicei. În loc să fie mulțumit că salvasem situația în lipsa lui, s-a enervat brusc: „Păi, eu rezolvasem deja, fată!” „Păi, și eu i-am mai felicitat azi de vreo două ori, dar m-am gândit că așa o fi obiceiul, să îi mai feliciți o dată și în noaptea nunții”.
Iubitul meu m-a privit cu milă: „Felicitatul mirilor înseamnă darul, fată…Acolo se dădea darul…”
Mai tîrziu am văzut și caseta video. Apăream în majoritatea cadrelor: vomitând sub masă, dansând desculță și ducându-mă cu mâna goală la miri, în momentul darului. Eram personajul principal.
Mirii erau personaje secundare, cameramanul aproape că uitase să îi filmeze și pe ei.
Totuși, eu cred că mi-am atins scopul: am făcut o impresie excelentă. Multă vreme după aia, toată lumea se lumina la față când mă vedea, zâmbea larg, își arăta dinții.