Simona Catrina
“Eu iert, dar nu uit!”, aud asta în fiecare zi. Filosoafele care se ocupă de ideologia ieftină a cuplului s-au contaminat în masă cu acest clișeu caraghios. Bineînțeles că nu uiți! Dacă ai uitat că bărbatul tău mai nimerește ocazional și prin străfundurile altor femei, trădarea e ultimul dintre necazurile tale, cel mai probabil ai un pui de Alzheimer.
Obișnuiam să le invidiez, smerită, pe cucoanele care se grozăveau că, dacă le-ar trăda cineva în amor, parapanghelos! – ele pun capăt relației definitiv. Pe urmă, am observat eu că definitivul ăsta al lor ținea tot cât cura de slăbire: puneau capăt relației într-o joi, dar o începeau iar sâmbătă, deoarece cornuta duplicitară își cerea iertare în genunchi. Sau, mă rog, în cârciumă. Și, oricum, cele mai multe împăcări tâmpite se efectuează sâmbăta, când, nu-i așa, toate proastele au pe câte cineva lângă ele, numai tu nu.
O colegă de liceu ne tot povestea ce-auzise și ea pe-acasă, când credeau ai ei că doarme dusă: “Tata n-a înșelat-o niciodată pe mama! Aaaa, a avut și el niște aventuri, ca toți bărbații, dar tot acasă la noi s-a întors”. Crescută în lumina acestor teorii geniale, fata a continuat să-și vadă viața prin lentile bombon: s-a măritat, la rândul ei, cu un curvar celebru din oraș. Martorii oculari îngroziți îi mai relatau câte-o libidinoșenie de-a consortului. Dar ea le explica tuturor că bărbatul n-o înșală, nu-nu, doar că are ghinion: îl atacă toate pațachinele, iar el, fiindcă e bărbat și așa sunt ei, le-o trage din politețe.
“Al meu n-a avut decât relații trecătoare, doar pe mine m-a iubit!”. Am auzit asta într-o vizită și am crezut mai întâi că-i televizorul dat pe Divertis. Pe urmă însă, am constatat că una dintre musafire chiar scosese din gâtlej această perlă. Și nu atât prostia ei m-a îngrozit, cât faptul că toți ceilalți își bălăngăneau capetele admirativ. Într-adevăr, mare norocoasă! Auzi tu ce bărbat de caracter, să se culce cu tot orașul și să iubească aceeași nevastă, concomitent. Ce baftă chioară au unele… “Chiar oarbă!”, am spus, iar ei n-au reacționat, mă credeau doar plictisitoare.
Adorata al cărei prinț îi dezbrăcase inclusiv cea mai bună prietenă (știam și noi, și ea) și-a continuat halucinanta conferință: femeile sunt de vină, se iau de bărbații însurați, iar ei ce să facă, nu pot să zică nu. “Să meargă la logoped dacă nu pot să spună nu! E un exercițiu destul de simplu, eventual să-ncerce cu mâna sub bărbie” – zic eu, cu oarece nervi. Iar s-au uitat la mine ca la o pizmașă care nu știe ce-i aia dragoste curată. Păi se poate să fac mișto de o căsnicie durabilă? Era clar pentru toți: eu de fapt muream de ciudă că pe mine nu m-a luat nimeni – și deci nu știu cât de minunat e să-ți vezi soțul venind acasă cu chiloții plini de lacrimi, zguduit de remușcarea că iar (și iar, și iar) i-a pus-o contabilei lui, la birou, într-un moment de rătăcire prin debaraua unității.