Camionagiu
Există momente când noi, bărbaţii adevăraţi, devenim nişte fiare. Asta se întâmplă mai ales în zilele cu confruntări sportive violente – fotbal, hochei, şi chiar box. Atunci femeile trebuie să fie supuse, orice fițe moderne şi egalitariste trebuie lăsate deoparte – ordinea tradiţională este reinstaurată, firesc. Dur, dar drept.
O astfel de zi a fost pentru mine cea cu meciul Bute – Froch.
Încă din dimineaţa zilei de sâmbătă simţeam furnicături în pumni. Am început cu o alergare uşoară pe lângă bloc, apoi un suc de fructe.
– Omletă cu şuncă, salată şi puţină pâine de secară!, am ordonat scurt, deschizând de un deget uşa bucătăriei.
Înainte de prânz am dat o fugă după bere, alune şi seminţe pentru mine, şi îngheţată pentru femeie – trebuie să fii un domn, totuşi, în orice sport, oricât de dur, chiar şi în căsnicie. După masa de prânz a urmat siesta, încărcarea psihică, cum îi spun eu, apoi în tensiunea crescândă am luat la pas holul apartamentului, dând uşoare upercuturi în aer, de motivare.
– Hai, Bute, scoate berea din el, tăticule!
Tensiunea creştea odată cu înserarea care m-a îndesat în colţul camerei, cărându-mi prin geam umbre de copaci peste cap. Am pus femeia să facă plăcinte, deja orologiul bătea de orele 22. Eam gata să intru în ring. Feroce. Nemilos. Sângeros. Promisesem mii de pumni. Ştiam că meciul va începe la ora 23.
Telefonul a sunat scurt, ca gongul. Femeia a lăsat plăcintele aburinde şi a răspuns. O colegă din tv o întreba ce mai face, şi din vorbă-n vorbă s-a ajuns la subiectul box.
– Nu, dragă, nu e la 23, e pe la 2 noaptea!, am auzit în speaker nenorocirea.
Am cedat psihic. M-am ţinut de ficat, am pus genunchiul în pământ, icnind. Nu se poate, nu există aşa ceva! M-am târât până la patul în care m-am prăbuşit ca un copac smuls din rădăcină de furtună.
Femeia a rămas cu picioarele pe măsuţă, mâncând plăcinte, aşteptând meciul. La ora 3, când m-am trezit și m-am dus la toaletă, am zărit umbra ei transpirată cum arunca pumni în centrul sufrageriei.