Doru Roman
În anii ’90 eram șeful unui mic punct vamal de la granița cu Serbia. Scriu acest text la laptopul meu cu taste din fildeș și litere gravate cu aur, din insula exotică în care m-am retras după epuizanții ani în serviciu. Acel Doru Roman pe care îl vedeți în pozele cu Simona Catrina este sosia mea – cred că a ieșit din pușcărie, e posibil să-i fi scurtat pedeapsa. Să revenim însă la povestea furnizorului de pălincă al ONU.
Între două bombardamente aeriene NATO, care se desfăşurau pe teritoriul ţării vecine dar spărgeau și geamurile punctului de frontieră al cărui comandant eram, şi un control al comisiilor ONU de supraveghere a embargoului, începusem să cunosc şi oamenii locului. Aşa l-am cunoscut şi pe uica Pătru, un ardelean stabilit din tinereţe în Banat, însurat cu o localnică pentru a trece mai uşor peste calificativul de “vinitură”. Gurile rele spun că pe uica Pătru îl apucase o subită dragoste oarbă pentru doda Draghina în momentul în care a aflat că tatăl acesteia, sârb refugiat din timpul primului război mondial, era şef de fermă şi construise o casă nouă, cu două caturi, pe care urma să o dăruiască mirilor la nunta Draghinei. Aşa sunt gurile rele de la sat, constată mai întotdeauna evidenţele.
Uica Pătru mai venea la vamă să îngrijească pomii şi cei trei, patru butuci de vie care ornau imediata vecinătate a clădirii. Avea vreo 70 de ani şi o poftă de viaţă ceva de speriat – sau poftă de băutură, cum îi mai zice la oraș la pofta de viață. Pătru era sursa mea oficială de palincă de protocol, la el apelam de fiecare dată când mă trezeam pe cap cu vreun șef de la eşalonul superior ori cu un control de la ONU, că ăştia din urmă – o gloată de vameşi proveniţi din SUA, Canada şi statele UE de atunci -, cum coborau din maşini, aruncau imediat cele patru cuvinte pe care le ştiau în română: “Buna ziua, ţuica este?”
Într-o zi, pe nepusă masă, cu vreo oră înainte de închiderea programului (vămile mici erau deschise doar pe timp de zi) mi-a picat pe cap un astfel de control ONU. Pătru nu a mai aşteptat ordinele, a pus mâna pe telefon şi a transmis dodei, în amestecătura de grai ardeleano-bănăţean pe care îl vorbea:
– Minceni să iei o uiagă ge palincă şî te prezânţi la dom locotinent în vamă, c-o vinit ONU!
Şi doda s-a executat. A adus patru sticle de un litru, nu una, “că poace le mai pui la pachet, maichi, ducă-s-ar pă puscie ge nesătui!” Doar că i-am simțit pe prietenii noștri de la ONU cam dezamăgiţi când au gustat și am sesizat o ezitare în a lua celelalte sticle cu ei. Alertați, Pătru și Draghina au verificat personal calitatea licorii și aiu constatat cu surprindere că în loc de binecunoscuta palincă, tare și galbenă, pe care o apreciasem personal de nu ştiu câte ori până atunci, în sticle era o zeamă apoasă cu iz de prune şi grade alcoolice cam cât o ţuică oltenească.
– Draghino, da’ inge-ai ţinut palinca asta?
– În pod, Pătrule! Sub grâu…
Doda era mai uimită decât el, că ea chiar nu ştia ce naiba s-a întâmplat.
– Tune dracu-n capu’ teu, zăbunito! Ai ţinut palinca-n grâu?!! Nu ieşti citavă la cap! Păi nu şciai că-n grâu îi scage tăria??!!!
În fine, străinii au plecat, doda a luat-o şi ea bombănind către casă, ruşinată (cum naiba a putut ea să nu ştie de influenţa grâului asupra alcoolului?!), numai Pătru al meu a rămas în urmă, și-mi zice:
– Dom’ locotinent, iartă-mă, că am făcut pocinogu’! Io am fo’ ge vinâ, da’ ge inge să şciu că baba mea nimere tumna damijoana aia?
Ce se întâmplase? Se pare că doda avea prostul obicei să mai ascundă damigenele cu palincă de bărbatu-său. Şi unde altundeva putea să le ascundă decât sub grâul din pod? Dar Pătru avea un nas fin și le găsea mai tot timpul, lingea din ele cât lingea şi când considera că e timpul, adică atunci când golea o damigeană pe jumătate, o completa cu apă, trecând la următoarea.
– Da’, dom locotinent, să şcii că nu i-am otrăvit pe străinezi. Că le-am pus apă curată, din fântână, nu poşircă gi la magazân, ge-o adună ăia din şine şcie şe tău, şine şcie şe holbură, îi ţâpă o etichetă pă ea şî ţ-o aruncă pă raft: “Na, luaţi, proştilor, de beţi apă plată!”