Călărașu
Dimineață însorită, totul acoperit în alb imaculat și în alte chestii care descriu natura și pe care nu sunt dispus să vi le împărtășesc deoarece nu sunt capabil fiindcă și eu, la fel ca mulți dintre voi, l-am urât din suflet pe Sadoveanu. Ies din scară, inspir aerul tare care mă trezește complet și mult mai eficient decât cafeaua băută mai devreme. Zâmbesc, îmi trag fesul pe cap și căștile pe urechi, pornesc un vals de-al lui Ceaikovski și încep o zi frumoasă.
Pășesc atent, pentru că am pe mine o canadiană cât plapuma și dacă fac vreo mișcare greșită pic ori pe burtă, ori pe spate, caz cu atât mai grav pentru că aș rămâne acolo, cu membrele în sus, incapabil să mă ridic, la fel ca o buburuză.
Calc atent, dar cu toate astea pic de-mi sar și căștile de pe cap. Nu e panică, mă adun ușor de pe jos (din fericire am căzut pleașcă pe burtă, ca un copil de 4 ani) și mă târăsc în continuare până în stația de autobuz.
Printre nămeți pândește însăși Moartea. La un moment dat vede un boschetar, se duce lacomă spre el, dar îl evită în ultimul moment suspinând:
– Iar l-am ratat. Era aproape al meu, că era gata congelat, dar nu pot să-l iau. Să se ducă, să împrăștie molima și paraziții prin autobuz, protejat de aura de duhoare datorită căreia nimeni nu va avea curajul și puterea de a-i spune ceva sau de a-l da jos din autobuz, nici măcar controlorii RATB, pentru care parcă este invizibil. Îl las să scape acum. Hai, urcă, ucenicul meu! Urcă în 104 pe ușa din mijloc, pe unde urcă acum și Călărașu.